Poștalionul de zori

De când n-am mai întâlnit poștalionul de zori!

gânduri sălbatice, artificii de ieri și portretul tăcerii

hoinăresc sub roțile învechite

în imagini concave.

Mi-ai învățat parfumul amiezilor

precum pustnicul vârstele sării,

ești citatul din stânga pieptului, mi-ai spus,

dar te voi așeza în zăpadă

să-ți conserv foamea

din care împarți temple albe

și bucăți de cașmir

cuvintelor zdrențuite.

Satul meu e din lemn de stejar;

un crez pitic încape aproape întreg într-o colivie

și adoarme regește.

Atât de săracă...

Te-am zărit în deşert
desenându-mi tăcerea
pe file vechi,
îţi doreai să plouă cu tine
peste umărul meu
şi să te risipeşti izvor de mir.

Respirai singurătatea
prin fereastra peticită cu nori
şi nu înţelegeam de ce locul meu
ardea mocnit
într-o linişte simplă.

Mă strânge îmbrăţişarea aceasta,
e atât de săracă
încât soarele îi ia pulsul
şi-l aruncă în mare.
În adâncuri, vulcanii împletesc
sunete de foc.

femeia - simfonie de primăvară

eşti o simfonie-lumină, femeie,

mi-a şoptit un înger,

lasă dealurile să-ţi sărute tălpile goale

cu muguri din visele primăverii,

încă mai culegi zborul

din parfumul teilor

în care ţi-ai păstrat idealul.

glasul acela aceea avea nuanţe

de verde şi albastru

şi emoţii deschise

la o filă de martie,

îi simţeam pulsul şi credinţa

în braţul stâng

delimitând continente în care inima

îşi strânge nectarul

la răsăritul aşteptărilor.

atunci am ştiut că primăvara

este un colţ din mine

în picturile vieţii,

aşadar mă voi îmbrăca de sărbătoare

şi voi duce simfonia luminii spre stele.

din boabele de nectar

voi face denii de suflet.