luni, 20 septembrie 2010

în haina ploilor



m-am ridicat pe vârfuri
şi am privit pe fereastra dinspre lacuri,
eram amândoi pe un bulgăre de sare
cu inimă de pasăre,
pe umerii goi
o eşarfă din frunze de stejar
ne legăna gândurile.

gustam din florile câmpului
şi-mi spuneai cât de străină sunt
în haina ploilor,
împărţeam pe din două
culorile tari
şi învăţam poeme despre rădăcini şi cer.

paharul din care sorbeam liniştea
se adâncea în secretul râului
din muguri de suflet,
şi se făcea dimineaţă
în privirile mele
şi-n toamnă de credinţă mă-mbrăcai.

doar vântul mai pierdea câte-o filă
adormindu-mi visele...

vineri, 20 august 2010

“Antares! Antares!”

şi iată,
te-am aflat în pagina zilei de astăzi,
mergeai printre gânduri
şi-mi oglindeai inima
într-un cântec.
“Antares! Antares!”
mă strigai până la cer.
alergam printre valuri adânci
şi învăţam regăsirea.

m-ai imaginat îmbrăcată în busuioc de câmp
traversând râul în care te-am lăsat
să-ţi duci cântecul,
din valuri zburau porumbei
şi duminici,
pe şoaptele timpului se lăsase liniştea,
în ploi albastre
curgea senin pe stânci
şi murmur în trepte.
ai întins braţele
să-mi cuprinzi numele de împrumut,
“Antares! Antares!” m-ai chemat iarăşi
surâzând a lumină.

de-atunci port nume de aşteptare
cu silabe în rădăcinile altor veri,
îl scriu pe pereţii serilor
şi-n arbori îndepărtaţi,
uneori îl ascund în cenuşa
aceloraşi pagini,
alteori îl frământ rod
în pământuri aride...

marți, 10 august 2010

iederă pe pânză de păianjen

m-am definit iederă
să ating zidul dintre ploi,
am conturat tăcerea
cu privirea unei zile bune
și m-am ascuns în sertarul
gândurilor de catifea.

între timp seara îmbrăcase cămașa lunii
și-mi înfășurase lacrima
în flori de colț...

aveam în palme un țărm
în care răsădisem cântece
și un ecou ridicat pe templul
zeilor ce-au crezut în mine.
în rest, șanțuri de dor
în care zborul își va fi strâns aripile.

cândva voi fi pom cu fructe sălbatice, mi-am zis,
le voi mângâia sosirile
în veșmântul meu
și le voi învăța tropotul inimii...

și zidul m-a recunoscut iederă
pe pânză de păianjen...

luni, 10 mai 2010

fata din poveste

şi dacă azi te-am înşelat
cu mine cea de ieri,
e pentru că nu am plecat
din tine nicăieri,


şi dacă malul drept al meu
s-a rupt în albă zare,
e că o stea din cerul tău
a înflorit în mare,


şi dac-am pribegit nătâng
pe norii cu furtună,
e pentru că doream să plâng
ferice-n vreme bună,

şi dac-am adunat în şoapte
fărâme de niciunde,
e pentru că în flori de noapte
m-ai transformat în unde,

şi dacă mâine fi-voi azi
în zidul dimineţii,
e pentru că în mine arzi
tu, călător al vieţii,

şi dacă raze de lumină
vor fi trecut de mine,
e pentru ziua ce-o să vină
cu azi pierdut în mâine,

şi dac-am scris aceste rânduri
cu litere de val,
e că sunt vocea din adâncuri
ce ţi-o ofer în dar,

şi dacă umerii mei goi
sunt nuferi fără veste,
e pentru că în ochii tăi
stă fata din poveste...

Albastru de Alfa şi Omega

sunt pas în dansul simplu la început de val,
răsunet de liane se pregătesc de bal
de veghe-ţi stau alături, pe aura de semne
în vis cu nemurirea pornesc cu tălpi de vreme.

te ştiu în stâncă vie, cinezi cu flori albastre
voi locui în tine, aşa stă scris în astre
tu mă primeşti legendă, eu vin fuior de clipă
mă sorbi în rătăcire, ţi-e frică de risipă.

pe-o vară de cuvinte, pe-o oază de feerie
stă marea colorată în colţ de-mpărăţie
tăcuţi ne înţelegem, ciocnim o cupă fină
nectar de clipe sfinte furate din lumină.

mă prinzi în braţul clipei, pe ochi am infinitul
în Alfa şi Omega vrem că schimbăm sfârşitul,
am inventat în grabă un anotimp de fier
al cincilea terestru şi primul de pe cer.

ne regăsim, ne pierdem, noi muritori de rând
în anotimpul nostru vin stările cântând
tu eşti pescar de mine, eu nufăr de niciunde
şi înfloresc în tine dorind a te pătrunde

pe bolta serii noastre curg litere-n izvoare
protagonişti de-ntinderi purtăm în noi cărare,
m-am colorat vitraliu, te port cu gând sihastru,
în anotimpul nostru azi vom dansa albastru….

Un strop de veac


În vobe seci s-a-ncătuşat
Un As de alb însingurat,
Şi ghemut în sfori de vânt
Şi-ascultă stelele arzând.

Din valea cu fântâni senine
Şi-a adunat tăceri divine,
Iar printre rădăcini de leac
Zări trecând un strop de veac.

L-a-ntâmpinat c-o întrebare:
De ce pe umeri poart-o mare
Cu petece de smoală-n maluri
Şi-amurguri rătăcite-n valuri?

Din scoarţa timpului, un glas,
Rupea cărări far’ de popas
Şi le-nnoda în gări rămase
Din anotimpuri de mătase.
……………
O clipă rătăcită-mi spune
Povestea sa fără de nume.
O şterg de praf şi o ascult;
Ce vis de fier, ce cântec mut!

şi mă regăsesc sevă…


îngenunchez în privirea ta, codrule,
n-am fost la gala sufletului tău,
eram de veghe într-un vis
la un dor distanţă de tine.

mi-au povestit stelele
că-n fiecare foşnet se deschide o fereastră
şi-un început,
că-n ochiul tău porţi dorinţa
aceluiaşi răsărit
înfăşurat în culoarea cerului.

taina ta hrăneşte adâncurile
şi multe poteci sculptate în linişte,
ruguri de gând străjuiesc
în zborul păsărilor venite să-ţi cânte
trilul cu care au învins singurătatea.
……………
îngenunchez în rădăcinile tale, codrule,
şi mă regăsesc sevă…

mă închin în alb şi albastru…


de ce suspini pe umărul meu primăvară,
nu mai ştiu să-ţi înţeleg culorile
şi nici să-ţi şterg petalele toate,
s-a înserat şi te confund cu visul sălbatic
rupt din cascade neizvorâte,

ce bun să mai deschid fereastra
în care ai surâs cândva,
când furtuna ţi-a smuls rădăcinile
şi te-a agăţat de stâncile adevărate
dincolo de ramurile mele?

mă închin în alb şi albastru
să-ţi culeg respiraţia
şi să te strâng în mine,
poate cândva îmi vei înflori numele
în deşert….

surâs cu iz de flori


Să-mi aduci în palme marea
Şi să mi-o aşezi pe chip
Iar de strigă depărtarea
Să-mi scrii visul pe nisip.

Să-mi faci pat din valuri calde
Şi să-mi cânţi un cântec vechi,
Să uiţi zborul în smaralde
Împărţite în perechi.

Să-mi ascunzi somnul în tine
Lâng-un calendar de flori,
Să-mi zideşti din valuri line
Un altar de sărbători.

Şi să ştii că-s ţărmul care
A-mpărţit marea-n culori,
Şi-a ascuns în fiecare
Un surâs cu iz de flori.



pas de dor

vin pe drumul cu multe fântâni, 
aşteaptă-mă la fereastra lui mai
şi aşterne-mi masa din faguri de gând,
sunt mai flămândă decât călătorul fără identitate
îngenuncheat în ruga duminicilor,


învaţă-mă să descopăr zborul ciocârliei
şi să-l îmbrac în fiinţa mea,
îţi voi mărturisi un secret
despre completarea sinelui
şi despre mersul pe diagonala inimii
spre răsărit…


de voi adormi pe surâsul tău
dă fiecărei respiraţii un sens
şi aşează-mi visul pe drumul cu multe fântâni,
mă voi regăsi în privirea cerului
şi voi fi pas de dor…

parcă era luni sau… iunie



când s-a topit sunetul violet
pe insula cu ierburi dulci
unde poemul răspunde la salutul
frunzelor de smarald,
parcă era luni sau… iunie.


zborul mult prea fin se confunda
cu turnul de deasupra valurilor
în care tocmai se instala pulsul dimineţilor,
cu golful fără chei
şi cu o singură pagină principală…


când s-a format relieful stărilor
vorbeam cu pictorii despre suflete
răspândite-n peneluri,
n-am realizat că din prea mult roşu
a luat foc albul
din albumul plin cu simboluri….


poate pentru că era luni sau… iunie…

Stăpână şi străină…


Stăpână salcie îmi spune,
De-ai adunat în ochii tăi
Toţi nuferii pictaţi pe lume,
Oare azi ce-ai făcut cu ei?

Mi-ai dat cândva şi mie unul,
L-am aşezat pe infinit,
I-am pus un nume cum niciunul
N-a fost atât de mult iubit!

E-adevărat că într-o noapte
A vrut să vină să mi-l ia
O stea ce dănţuia în şoapte
Chiar peste-mpărăţia ta?

Tu frământai tăceri cu sete,
Privirile-ţi urcau spre cer
Iar steau-avea ca să îmbete
Tot universul de mister.

Eram plecată-n miazănoapte,
Aveam o cină de trecut,
Prea bună salcie, se poate
Să spui că nu m-ai cunoscut?

În tine-am pus nectar şi miere,
Din scorburi mi-am făcut brăţări,
Le-am prins în suflet cu plăcere
De ce îmi ceri şi alte dări?

Tu ştii c-am stat în sfori legată
Tot căutând în gând ceva?
Speram să plece steaua-ndată
Dar tot mai sus ea strălucea…

Nmic sub soare nu e sigur,
Mi-am zis, cu gândul în ecou,
Dar deodat-un nufăr singur
Se arătă pe chipul meu.

Avea în ochi o zi senină
Iar albul plin de-nţepături,
Străină salcie, porţi vină
C-am ciugulit fărâmături…

Dar ştii, pe nufărul din mine
Stă scris cu litere de jar:
Nu vei găsi între ruine
Lumina din al vieţii far!