sâmbătă, 31 martie 2018

de mână te țin


unde ai fost ziua mea bună și de ce m-ai lăsat în ceata asta de tâlhari
am zis că-i o glumă dar tu te scalzi în aurul lor 
iar eu nu mă pricep să-i hrănesc 
de-ai ști ce caraghioși sunt
unul are haina pe dos altul fumează cu ochii închiși
câțiva au sărit de pe Turnul Eiffel
într-un pahar cu iluzii

poate ești supărată că am plecat dimineață fără să-ți spun
că ești frumoasă
știu
iar ți-am furat rujul care săruta cel mai bine
și se așeza pe eșarfa artiștilor trecuți de prima tinerețe
dar altădată te dădeai după treburi și nu mă pedepseai
pentru nimica toată

sper că mă auzi vorbesc în șoaptă să nu trezesc îmblânzitorul de tigri
l-am îmbătat cu privirea aia oacheșă
pe care mi-ai împrumutat-o într-o duminică
mi-a trebuit ceva răbdare dar a zâmbit când vântul mi-a furat dantela de pe umeri
aaaa era să uit
de astăzi de mână te țin

Cronică la volumul Nomade - de Diana Dobrița Bîllea

O călătorie iniţiatică
Cu volumul „Nomade” (Editura Omega, 2016), poeta Gina Zaharia abordează un registru şi o tonalitate diferite de cele cu care operează în precedentul său volum „La est de tine”. Este o poezie de tip neomodernist care, deşi sentimentală şi adresîndu-se inimii, solicită sinapselor cititorului o concentrare înaltă şi cunoaşterea simbolurilor pentru a o putea descifra pe deplin.
Titlul are în vedere două perspective: cea onomastică –Nomade este supranumele cu care poeta îşi cheamă iubitul – şi cea a semnificaţiei gîndurilor şi trăirilor ei. Într-un scenariu sugerat de succesiunea imaginilor artistice, ne-o închipuim urmărind cu tot alaiul de reflecţii şi sentimente pe iubitul aflat într-o continuă peregrinare. De aceea versurile conţin foarte multe verbe de mişcare în enunţuri / imagini dinamice care conduc la o poveste, nu lipsită uneori chiar şi de o învăţătură pentru sine însăşi.
Discursul liric abundă în tropi meniţi să înfrumuseţeze, să aducă vrajă pentru ca dezlegarea de mister să nu fie uşoară şi nici să nu se producă pînă la capăt, poeta mizînd pe efectele magice ale lumii pe care ne-o propune. Întîiul vers al primei poezii (pînă la a nouăzeci şi noua vară) edifică cititorul în două privinţe: a intensităţii trăirii sentimentului de dragoste, deloc comună omului de rînd, şi a capacităţii ei de a accede la spaţii, elemente etc. superioare condiţiei sale umane: „au venit tornade să mă întrebe de tine”. Identificăm şi o a treia direcţie pe care, cu subtilitatea-i caracteristică, ne-o indică Gina Zaharia: împotrivirea lumii, a oamenilor, din motive pe care putem doar să ni le imaginăm, pentru ca această iubire să nu se împlinească. O tornadă (un potrivnic) o acuză „că te ascund / în frunzişuri de ploi”; semeni aparţinînd aceluiaşi grup social ca şi ea îi sunt prieteni falşi („viori mascate / într-un singur stup”), ceea ce face ca atitudinea defensivă să fie şi una de ripostă la un eventual atac („treceam printre ele cu pumnii strînşi”). Un alt vers sintetizează mesajul întregii cărţi cu privire la alternativele de împlinire a iubirii: „îmi erau îngăduite doar o inimă de aşteptare alta de izbîndă”. Pierderea luptei nu intră în calcul, după cum, aşa cum deducem din celelalte poeme, aşteptarea nu e pasivă, ci îmbracă forme inteligente de căutare. Deşi „crezul” este „uriaş”, condiţiile de la care se pleacă sunt minime sau chiar „la cota zero”: imaginea lui nu mai e completă („petice de tine”, „sipetul plânge” – vino să vezi sipetul cum plînge); lumea / spaţiul căutării e anapoda („în curînd vor trece cocorii spre nord / vor bara toate potecile verzi”; „ce rost au flamurile cînd toate au scări sub pămînt / enigmele roditoare au plecat / în ţara secetei” – la cota zero); drumul spre cer nu este liber(„am acolo o casă cu gratiile la cer” – gratii la cer); cel căutat este într-un dincolo indus de somn / vid („scrijelesc uşor vidul / te trezesc / hei nomade / [...] într-un ochi se deschid cele mai mari tîrguri / celălalt e la o galerie celestă / astăzi ai îmbrăcat cămaşă dublă / [...] îmi păstrez obiceiul de a lăsa umbra să te atingă” (nomade). În timp ce căutarea ei este serioasă, dureroasă, consumatoare de frumuseţe magică („am înrolat aproape toate simbolurile / da da da / mai ales că la ora exactă se deschid trandafirii perechi), replica lui este histrionică, amăgitoare: „voiam să par altceva decît un spin poate o lebădă / [...] mersul pe sîrmă e o artă deseori te zăresc întinzînd pînza / acrobaţia roşu-intens şi cîteva grame de nebunie / fac reverenţă” (mă priveşti cînd dorm pe semilună). Când poeta înţelege că viaţa înseamnă dragoste, iar neîmplinirea iubirii, o altfel de moarte, tonul devine implorator: „nu mă uita deasupra grădinilor suspendate / sîngele orb / e mai otrăvitor decît veninul rădăcinilor ucise” (desculţ). Deznădejdea este un tovarăş constant de drum, chiar dacă asta n-o împiedică să meargă mai departe: „eşti aici dar sigur porţi o năframă pe suflet / o ciocîrlie porneşte să cînte din tabloul cu spini” (nopţi gemene); se aseamănă unui „cîrmuitor de zerouri”, unui „melc prin stepă”; timpul care trece nu aduce nicio schimbare în bine („te zăresc pe o piatră solară acolo erai şi anul trecut / şi la sărbătoarea pelinului” – piatră solară); „mersul spre nord poate fi o parabolă / ori o eroare în vervă” (pofta odihnei); „cîte ierni şi-au făcut culcuş în pădurea aceea / toate au luat-o la vale / o femeie umplea mereu fîntîna cu zvonuri dragi / şi mergea prin nămeţi / ieri ţi-a lăsat la poartă parfumul dintr-o carte exotică / astăzi a închiriat un fulger / mîine va deconta preţul unui veac fără tine” (preţul unui veac fără tine). Poezia, una dintre armele cu care ştie să lupte / să caute dragostea, pierde aparent din forţă, deşi în realitate este doar un truc motivaţional al poetei pentru a se reinventa mai puternică: „am început să merg desculţă prin cerneala incoloră / [...] ştiu că înţelepţii îşi autodictează testul / [...] eu rîd de ţigăncuşa timidă care le imită gesturile / femeie femeie / ia soarele în coşul tău şi plimbă-l / ştii cum e să-ţi răsară din piept?” (incolor). Concluziile premergătoare deznodămîntului nu anunţă lumina spre care s-a tins în această călătorie grea şi complicată: „se strecurau şerpi în clepsidră / [...] sub salteaua aruncată pe podul / de întuneric (vămile inimii); „ultima dată am fixat ora pe ceasuri platonice / efect incandescent rebel ca aerul pădurii / aşa se explică de ce punctele cardinale ne-au legat / în cutremure solare” (cutremure solare); „am în suflet toate scările / cîteva aripi mi-au încredinţat / secretul omului fără cetate”(secretul omului fără cetate); „am braţele răstignite într-o sălbăticie kilometrică / fantomele inimii învaţă jocul la ruletă” (fantomele inimii); „eram stăpînă pe un alfa teluric şi un omega înnegurat / în palmă linia destinului dădea eroare” (regatul fără uşă). Răvăşitoare este poezia prada-capodoperă, care conţine elemente de ars poetica şi atinge două puncte nevralgice: poezia şi iubirea. Iată cum leagă poeta aceste două mari teme ale poeziei sale: „aş fi vrut să fiu vultur să-mi întind aripile / peste toate arterele plesnite să zăresc de departe / prada-capodoperă / [...] am curajul am seceta răsturnată pe tot cerul / [...] ştiu ce zic nu toate scările au aceleaşi rezerve de bine / [...] dar temerarii nu dorm niciodată cînd se cutremură albastrul” (prada-capodoperă).
Călătoria, cu siguranţă una de iniţiere, poeta punîndu-se în postura unui soldat dedicat cu trup şi suflet cauzei sale, se sfîrşeşte descoperindu-l pe el „în albinele tăcute din livezi”. Apoi, cu înţelepciunea omului care a cunoscut lumea, poeta anunţă sec: “te-ai întors da te-ai întors dar ai glasul ceva mai sărat / (cred că-s iubirile altui soldat!)” – duminică orfană. Este relevantă observaţia pe care criticul Daniel Cristea-Enache o face pe coperta a IV-a a cărţii:„Gina Zaharia scrie o poezie sentimentală şi în acelaşi timp meditativă, în care lumea este redusă la cîteva elemente simbolice, iar viaţa – la o sumă de experienţe care trebuie transfigurate. Toate cele au nevoie de o semnificaţie, iar poeta e pregătită să le-o confere”.
Diana Dobriţa Bîlea

duminică, 18 martie 2018

Ion Roșioru - Cronică de carte - „Buzoience de elită”


         CRONICĂ DE CARTE
 Perseide

După şapte cărţi de poezie, apărute între 2011 şi 2016, un roman de dragoste şi trei romane poliţiste, Gina Zaharia semnează a opta carte de poeme, Perseide (Editgraph, Buzău, 2017).
          În primele 12 poeme ale cărţii, poeta se adresează, fie confesându-se, fie urmărind-o cu gândul, unei prietene, Ana, care poate fi concomitent şi alter-ego-ul mai curajos al autoarei. Această Ană, sinteză a tuturor Anelor celebre din literatura română şi universală, întruchipează curajul, înfruntă riscul, se lasă purtată de absolut şi îşi asumă sacrificiul, în timp ce naratoarea romanului epistolar în versuri e mai raţională şi mai cu picioarele pe pământ. Temerara i-a lăsat în grijă o grădină, „cu două veri mai încolo, cu un trandafir ce emană miresme ce ajung până la stăpâna stabilită, întru tatonarea norocului, dincolo de ocean, într-o ţară care n-o vede, precum şi fântâna şi dragostea (Ana (I). Oarbă).
           Sunt puse faţă în faţă, contrastiv, două lumi distincte: a naratoarei, cu realităţile ei monotone şi precumpănitor banale (secetă, toamnă, dor) şi a celei plecate şi cantonate într-un vis care e al tuturor posibilităţilor. De o parte iubirea şi setea de absolut, de altă parte nostalgia şi tristeţea generată de neîmpliniri şi aşteptări (Ana (III). Cafea în doi).  Ana e urmărită cu gândul de prietena sa întristată că evadata n-a dat, acolo unde se află curs integral fericirii care a trecut pe lângă ea aidoma unui tren ce nu va mai reveni niciodată: „Nu, Ana, deşertul nu va rodi nicicând să ai masă bogată,/ mersul pe jos înseamnă cunoaştere,/ mersul intens înseamnă depărtarea de tine,/ oare vei învăţa să zboare toate păsările tale de nisip?/ Le-ai dat viaţă, acum aruncă-le pe cer/ şi vezi dacă ştiu/ să respire albastru”  (Ana (IV). Păsări de nisip). Naratoarea se erijează, deci, într-o ipostază moralizatoare, faţa de capricioasa ei prietenă risipitoare. Discursul cvasiepistolar e unul despre visuri şi spulberarea lor, despre amărăciunea scrâşnită de cel care eşuează: „toate promisiunile tale s-au zdrobit şi au luat-o la vale” (Ana (V). Fire de pelin). Procesul clonării e departe de a fi fost unul punctual: o altă femeie îi uzurpează identitatea naratoarei pe această axă a dedublării: „Am uitat să-ţi spun, Ana, o femeie îmi imită  mişcările,/ se îndrăgosteşe de tot ce mi-e drag/ şi pare că ştie tabieturile noastre. Evită să mă privească în ochi,/ dar îi simt umbra cum se leagă de mine” (Ana (VI). Comori). Întâlnim şi o imagine  satului românesc pustiit în ani din urmă, cu frumoasele lui tradiţii rarefiate, dorul după vremurile apuse avivându-se neîncetat: „Curând vei ajunge în satul tău. E înconjurat de furnici,/ au umplut urmele carelor în care truda nu urcă niciodată./ Mai ştii, Ana, ştergarul bunicii?/ Era mereu plin cu duminici şi fluturi./ Dar braţele mamei le simţi?/ O lacrimă de dor umple pârâul din faţa casei./ Niciun strigăt nu încape în văzduh. Niciun strigăt,/ toate mă strâng precum bocancii ostaşilor cu răni în piept./ Toamna îmi trimite un cântec. E timpul să scriu despre tine” (Ana (IX). E timpul să scriu despre tine).
          Ploile de stele, adică perseidele, îndeamnă la reverie şi umplu sufletul de tristeţi indicibile. Căderile lor solitare trimit la ideea de moarte, dar şi de decor feeric:  „în curând perseidele vor sparge/ întunericul/ câteva vor poposi în calendarul tău./ Să fii acasă, vor veni pe uşa dinspre soare,/ ţi-au promis că vor intra în camera unde scrii poeme de dragoste./ Astfel se sfinţesc tăcerile” (Ana (X). Perseide).
          Poeta se proiectează autoportretistic în oglinda celui drag: „Trebuie să te odihneşti, iubito, ca să mă afli,/ mi-ai spus,/ nu ai dormit de peste un deceniu,/ mereu ai avut câte ceva de făcut prin sufletul meu.../ Mi-era frig şi ai aprins un foc imperial,/ mi-era cald şi ai adus Niagara peste văpaie,/ cu tine am văzut primele albine înecate în miere,/ ai făcut bungee jumping să le salvezi,/ te priveam de pe creste, erai atât de mică şi de curajoasă!/ În cădere, s-a agăţat de tine o floare-de-colţ!” (numai tu). Autoarea îşi imaginează întoarceri ale cuplului la natura edenică atotămăduitoare şi întru totul reconfortantă şi face, cu acest prilej utopic, elogiul simplităţii generatoare de fericire adevărată (ni s-a mai spus). Ea nu oboseşte să evidenţieze magia dragostei tainice şi irepetabile şi care dă coerenţă universului pe care-l încarcă cu sărbători fără sfârşit (magicianul). Sufletele îndrăgostiţilor se contopesc paroxistic şi se separă doar spre a-şi lua noi elanuri ale regăsirii mistuitoare (şi tu). Statornicia în dragoste e o valoare mereu la loc de cinste în inima poetei  care se simte astfel ocrotită confortbil în propriul destin: „drumul meu trece prin faţa casei tale/ e mereu presărat cu crini/ şi are un singur sens/ pe acolo s-au plimbat stări imperiale/ poate de aceea este mereu neted şi/ miroase a linişte” (drum). În preajma celui ales e oricând gata să-i strige, faustic, clipei să se înveşnicească (mi-e bine).
         Frumuseţea de o intensitate pasională a versurilor acestei poete puternice şi dezinvolte te poartă cu gândul la Cântarea cântărilor şi foarte greu îţi înfrângi pornirea de a tot cita, cu încântare, din ele: „Ţi-am găsit cămaşa arsă de dor,/ au trecut peste ea zile străine, avea pecetea soarelui în dreptul inimii,/ m-am grăbit să aprind felinarele,/ felinarul care ne-a vegheat dragostea până dincolo de nori şi înapoi,/cu flacăra mirosind a moarte şi a izbândă.// Aşadar, vino să jucăm şah pe trupul serii,/ iasomia ţine de somn. Lupii s-au culcat cu urletul pe note./ Recunosc, n-am ştiut niciodată să cânt la vioară,/ dar am purtat-o pe umăr/ cu triumful unei reprezentaţii de succes” (leacul pământului). Sau: „Mă îmbrac în şoaptele tale unde s-au agăţat de pereţii inimii/ altele au rămas într-un aisberg,/ mereu m-am întrebat/ cum să-mi ascund la sân aurul tău brut/ în care o pasăre îşi păstrează cântecul/ mai presus/ decât toate bogăţiile lumii” (cayman). Iubirea e proiectată la scară cosmică, mereu şi mereu într-un aspirat punct de întâlnire şi de echilibru al contrariilor cardinale: aer/pământ; adânc/înalt, aproape/departe, secundă/veşnicie, rug încins/ frig polar, lumină/tenebre, alb/negru, cântec/tăcere, secetă/ploaie, stare pe loc/galop, ger siberian/junglă homerică etc. Există în aceste poeme un motiv al tabloului, al fotografiei, al picturii odihnitoare, unde forţele corozive ale timpului sunt anihilate şi unde îndrăgostiţii nu mai îmbătrânesc niciodată (poemul cu ochi negri, la cină, etc.). Îndrăgostiţii trebuie să-i dea fiecărei zile ceea ce este al ei, măcar atât cât aceştia să nu simtă în chip dureros presiunea timpului (cămaşa de luni). Iubirea se cere neîncetat reinventată în aşa fel încât combustia ei să nu se diminueze nicio clipită şi nicio intemperie să n-o doboare: „mâine dimineaţă te voi trezi să bem o cafea la nisip/ cu soarele pe umăr/ vom învăţa marea să cânte/ să plângă/ să râdă/ să danseze/ să ceară/ ştiu în adâncuri un pian şi trandafiri acvatici/ legenda spune că sunt iubiri înecate de dor/ să le dezlegăm lanţurile// peste câteva zile va fi potop/ vom înota prin apă vie unul în pieptul celuilalt/ vom îmbrăca fulgere în cămăşi noi le vom hrăni cu silabe/ sălbatice/ iar noaptea asta/ noaptea asta se va furişa după oraşul/ ars de lumină” (lasă noaptea asta). Întreaga fire ia parte şi se lasă antrenată în ritualul iubirii: ţigara de dor devine cometă; ultimul copac înţelept urcă dealul, marea poate fi îmbrâncită sub aripa unui vultur, izvorul vinovat de nelinişti e dezbrăcat de torţe, bulevardele agaţă felinare în copaci, un vulcan se plimbă pe pământ, satele îşi plimbă cojoacele în ierni desprinse din tablouri etc.
        Perseide este, de departe, cea mai bună carte de poeme din cele scrise până la aceasta dată e Gina Zaharia, poetă demnă de toată consideraţia pentru avântul ei metaforic, ca şi pentru frazarea poetică amintind-o, pe alocuri, pe cea a altei buzoience inconfundabile: Viorica Răduţă.
                                                                                                                          Ion Roşioru

Cronică de carte - Perseide


CRONICĂ DE CARTE
O ploaie meteorică de sentimente menite să devină
prin magia metaforei „Perseide

Poeta buzoiancă Gina Zaharia, cunoscută cititorilor încă din 1998 prin debutul său literar cu romanul de dragoste „Clipa de adevăr”, pare a fi într-o adevărată fervoare literară dacă ne ghidăm după apariția în 2016, a nu mai puțin de trei cărți de poezii :„Talazuri”, „Nomade” și „ La este de tine” , dar și a unui roman de factură polițistă „ Promisiunea de joi”, iar în anul 2017, a volumului de versuri „Perseide”, tipărit sub semnul Editurii Editgraph și care face obiectul acestei recenzii.
Scriitorul Dumitru Brăneanu, membru al filialei Bacău al Uniunii Scriitorilor, notează pe coperta a patra a volumului „Perseide”, concepută cu inspirație de pictorul - grafician Mihai Cătrună, despre poemele autoarei că sunt „ca niște tablouri rafaelice” în care ”poeta zugrăvește fără timp și spațiu relația iubit- iubită în tonuri și nuanțe contrastante și în culori de la sumbru la viu, stări sufletești și trăiri de la extaz la agonie, de la bucurie la tristețe, de la entuziasm la frustrare, de la așteptări la renunțări fulgerate de la un capăt la altul de lumina dragostei.”
Poeta Ginei Zaharia se remarcă și de această dată prin cascada de reflexii lirice construite aluziv prin comparații subînțelese cu ajutorul cărora își construiește poezia. Creațiile din volumul de față sunt poeme de stare în care autoarea, prin tehnica impecabilă a metaforei, transmite cititorului un mesaj epic, modelând din imagini și sentimente o micro-poveste în fiecare dintre ele.
Volumul debutează cu douăsprezece astfel de mici istorisiri venite din partea unui el imaginar, un Manole al zilelor noastre, autor al iubirii pentru o Ană, ziditoare de biserici profane, responsabilă cu emoțiile din text, capabilă să dezerteze într-o lume a visului milenar: America , sugerând aici, probabil, speranța într-o „Lumea Nouă” . „Când ai hotărât să pleci în america/ m-ai rugat să am grijă de grădina ta, știam că este cu două veri mai încolo/ dar am găsit-o repede./ Atunci am simțit un fel de secetă tropicală,/ (…) Off, Ana, cum să-ți spun că o pasăre vine și cântă pe umărul meu,/ și nu pot să o alung, Ana, nu pot” ( pag 5/ „Ana I. Oarbă”. Despărțirea de persoana iubită creează un hău în interiorul celui părăsit , o ardere intensă până la incendierea propriilor sentimente. Odată cu această dezertare a femeii din coconul relației, totul se transformă într-un „blestem al iubirii”, așa încât pentru cel rămas „ timpul s-a umplut de porumbei”, „seceta a umplut fântânile, iar frunzele se ceartă pe o bucată de iarbă”. Amintirile devin dureroase. Înnodând amurguri dorul își face tot mai mult simțită prezența: „Când lângă tine s-au ridicat porți cu trandafirii dorului, / ți-ai strâns jocul…”( pag. 9 / Ana III. Cafea în doi). Sufletul celui părăsit devine precum un deșert în care predomină întrebările și regretul: „ Nu, Ana, deșertul nu poate rodi nicicând să ai masa bogată,/ mersul pe jos însemnă cunoaștere,/ mersul intens înseamnă depărtare de tine, oare vei învăța să zboare toate păsările tale de nisip?” (pag. 10/ Ana IV. Păsări de nisip). Suferința pare sfâșietoare, timpul accentuează rănile și amintirile năvălesc gata să sfâșie duminica sufletului : ” Ana, mai știi acea declarație de dragoste pe care ai pierdut-o / prin nămeții unei ierni înțelepte? Am găsit-o pe turlele duminicilor, tu tot mai crezi în ea? Vino să aruncăm câteva stele pe cerul inimii/ cândva ne vor călăuzi prin tunelul gândurilor”. ( pag 12/ ”Ana VI. Comori ”).
Am căutat să înțeleg, pe parcursul lecturii, cum a ajuns autoarea la titlul volumului „Perseide” și mi-am amintit că în fiecare an pe la mijlocul lunii august, suntem martorii celui mai cunoscut şi popular curent de meteori: Perseidele. Acest curent mai poartă denumirea populară şi de „ploaie de stele căzătoare” sau „ploaie de meteori” și este asociat cometei Swift-Tuttle. Originea numelui acestei "ploi" se datorează punctului de unde par să apară, numit radiant, aflat în constelația Perseu. În tradiția populară, se spune că Perseidele îndeplinesc dorințe. Astrologii antici vorbeau despre puterea lor nemărginită. Pentru ei, Perseidele reprezentau un dar din partea zeilor, o perioadă benefică prin care muritorii de rând primeau iluminare. Probabil aceasta a fost motivul de inspirație al titlului volumului de față, pentru că și în poeziile Ginei Zaharia de aici , singurele capabile să mai mențină flacăra iubirii aprinsă sunt dorințele transferate acestor stele căzătoare, Perseidele, în stare, așa cum spun bătrânii, să îndeplinească dorințele . Iată un fragment de poem revelator: „ Ana, lasă-le să se așeze pe rochia ta, pe umăr și în cana cu vise,/ am auzit că nu zăbovesc decât într-o carte de vară,/ e un mister că s-au gândit la tine,/ poate știau că tu adori nuanțele cosmice, crezi în viața de dincolo de moarte / și în succesul unei idei pe acoperișuri înalte,/ poate au sperat că le vei prinde cu ace de reverul cerului…” (pag. 16/ Ana X. Perseide).
Oricare ar fi forma poemelor din volumului „Perseide” , fie că păstrează regulile de punctuație, fie că le ignoră dând libertate cititorului de a interpreta poezia după propria trăire, versurile au la bază aceeași frumusețe lirică și construcție metaforică. Ele sunt scrise cu căldură și mai ales cu iubire, au ca fond sentimente trainice care impresionează cititorul cu trăirea lor intensă. Iată o dovadă în acest sens: „ N-ai dormit, iubito, știam că nu dormi,/ nopțile ai frământat pâine pentru zilele mele,/ erai frumoasă în rochia albă cu fluturi albi,/ aș fi vrut să te ajut, dar numai tu știai să chemi soarele/ să rumenească îndeajuns timpul nostru,/ numai tu…” ( pag. 22/ „ Numai tu”).
Poezia Ginei Zaharia se înscrie în modernismul romantic în care eul liric de multe ori este prins în trăiri disonante fără posibilitate de conciliere cum ar fi cupluri gen blândețe-furie, bucurie-regret, speranță-deznădejde. Multe poeme sunt constituite fragmentar cu imagini care nu au legătură unele cu altele însă prin metaforele revelatorii întregesc un tablou unitar.
Finalul volumului este de-a dreptul copleșitor prin poemele în care dorul și iubirea se îngemănează luând chipul bunicii poetei: „Nu plânge , bunico, din potecile mele vor răsări fluor,/ într-o zi își voi aduce câmpia în ogradă,/ și nu te speria de strigătul meu, știu că surzește odată ce-și pune pantofii de duminică/ deseori se agață în morile de vânt,/ dar iată, Carul Mare s-a oprit pe prispa noastră…” ( pag 78/ „Lacrimi de zăpadă”) ; în care amintirile și nevoia de a se simți iar copil se materializează în cuvântul mamă: „ Mai stai să privim cum se coace grâul, mamă, moartea se joacă în culori,/ trimite-o să caute leagănul și cireșul de atunci, să-i spună tatei că ești bine/ să sperie cucuvelele de pe acoperiș,/ tu nu știi să faci figurine din nori/ e noapte, o armată de umbre te strigă, nu le răspunde,/ hai să ne prefacem că nu le auzim!” ( pag 78/ „ Icoana”) ; și cel mai tulburător, patriotismul evocator prin dragostea de țară și graiul românesc. „ Dar haideți să simțim românește, / așa avem siguranța că suntem stăpânii pământului nostru bogat,/ pământul în care aurul duce strălucirea din adâncuri/ în mâinile celui mai destoinic bijutier,/ binecuvântate, panerele stau mândre la ferestrele toamnei,/ satele își plimbă cojoacele în ierni desprinse din tablouri,/ primăverile sunt fecioare răvășite pe dealuri,/ iar verile cântă la viorile vieții,/ alungă lupii din păduri cu sprâncenele stufoase/ cât să ne mândrim, acum și mereu,/ cu sfântul grai românesc”. (pag. 80/ „ Sfântul grai românesc”).
Poeta Gina Zaharia și cu acest volum „Perseide”, aduce dovada unui talent autentic, a unei poezii rotunde , cu amprentă personală, o poezie creată cu mult suflet și emoție, din dragoste pentru cuvânt și cititor.
Mihaela Meravei
10.02.2018


duminică, 24 septembrie 2017

”Nomade” un recital de metafore și imagini lirice inedite

”Nomade” un recital de metafore și imagini lirice inedite
.
Autoare a trei romane, dintre care două polițiste și a nu mai puțin de nouă volume de poezii, Gina Zaharia este un nume consacrat al liricii feminine actuale, atât în spațiul virtual cât și în cel public, despre care personalități literare, critici și scriitori cunoscuți, au scris cuvinte valoroase. Astfel criticul Ion Roșioru spune despre Gina Zaharia că este o: ” poetă cu mari resurse şi disponibilităţi lirice, (…) pe numele căreia se poate paria. ”, în timp ce editorul coordonator al editurii Art Book, critic, prozator, poet, doamna Cristina Ștefan, apreciază că poeta : ” cu imaginație complexă, picturală în mișcare, (…) scrie abstract, oniric, completându-și jubilațiile interioare cu vectori metafizici, care spre finalul poemelor iau curbele înțelepciunii cu plasticitate intelectuală. ”. Nu în ultimul rând, istoricul literar român contemporan, criticul Daniel Cristea –Enache, pe coperta volumului de poezii Nomade apărut la editura Omega în anul 2016, apreciază că: ”Gina Zaharia scrie o poezie sentimentală și în același timp meditativă, în care lumea este redusă la câteva elemente simbolice, iar viața – la o sumă de experiențe care trebuie transfigurate.”
Compus omogen din șaptezeci și cinci de poeme, cu o copertă simbolică semnată de apreciatul grafician și pictor Mihai Cătrună, volumul de versuri, Nomade, este un adevărat recital de metafore și imagini lirice inedite, întrepătrunse cu sentimente emoționante, transmise în mod direct sau meditativ.
Comunicarea lirică este amplă, poeta are atât de multe de spus încât nu se rezumă la o mână de cuvinte. Povestea ei este consistentă și pentru a dezvolta imagini uimitoare care să imortalizeze această poveste, ai nevoie de un bagaj lingvistic și metaforic spectaculos, iar Gina Zaharia uzitează de acesta în totalitate. Iată câteva versuri edificatoare: ” am rupt o fâșie de cer l-am ascuns într-o scorbură/ am aprins puțin soarele/ am plecat să stau de vorbă cu pustnicii/ mă așteptau doar câteva umbre sigur erau dintr-o altă viață/ însă niciuna nu s-a suprapus inimii mele/ scorbura era împrumutată trebuia să am grijă de ea până s-ar fi/ umplut de pace/ într-un colț am început să citesc psalmii/ îmi curgeau printre degete câteva împărății/ formidabilă singurătatea asta am zis/ un păianjen îmi mângâia fruntea/ voi strânge pumnul și în el toate versurile exstenței mele/ dacă e cazul voi contesta regatul fără nume/ pe o insulă departe/ s-a scurs tot cerul/ cum să-l leg de copac?”( regatul fără ușă/ pag 43)
Discursul din poeziile volumului Nomade este direct și deschis, uneori autoarea ne dă impresia că vorbește cu o parte din ea însăși, parte care s-a dedublat tocmai pentru a lăsa cale liberă unui dialog open end free, în același timp sincer și emoționant, unde străfundurile unei lumi epice ies la suprafață demascate de versuri emblematice. Astfel metaforele devin subtile, originalitatea lor înflorind în forme stilistice de o virtuozitate evidentă care vor marca întreg volumul. Câteva exemple extrase din context susțin afirmațiile făcute: ”viori mascate într-un singur stup”, ”cântecul acesta se frânge de maluri/ nemurirea se reazemă de zid apoi întoarce capul”, ”un munte cu frac de zăpadă stă în agonie”, ”viscolul se odihnește într-un refren”, ”soarele își aflase în pieptul meu horn”, ”ierburile duc dealuri în spate/ miezul pământului ia foc”, ”zborul este de două anotimpuri”/ ”un cocor îmi înnoadă privirea de cer”/ ”în turla unei duminici se certau norii”/ ”pe horn stau la taifas instrucțiuni de rezistență la secetă”/ ”am găsit primăvara la fereastră/ orbecăia”/ ”mai întrebat de ce tac toate umbrele la fel” s.a.
Poezia Ginei Zaharia este un îndreptar al esteticului în care epitete sonore plasticizează imagini artistice deosebite. Doar câteva exemple din zecile existente în volum vă vor convinge fără îndoială: ”loja soarelui”, ”strigăt geros”, iarnă bolnavă”, luminile migratoare”, ”degetul soarelui”, toamnă flămândă”fântânile mergătoare”, pământul în clocot”, ”otravă domestică”, ”medicina sufletului”, ”gândul meu șchiop”,”muzicieni de lut”.
Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic, caracterizat prin respingerea formelor grave și prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul. Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile și expresie ermetică. ( Wikipedia- enciclopedia literară). Poeții neomoderni precum: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru, A. E. Baconsky au intenționat să redea poeziei atributele firescului și libertatea alegerii formelor de exprimare, refăcând legătura dintre noi și tradiția lirică interbelică.. Autoarea volumului de față scrie o poezie modernistă și cu reflexe neomoderniste, caracterizată de funcția simbolică a mesajului, de personificări inedite, de un imaginar poetic amplu și, mai ales, de metafore subtile. Am ales și de această dată câteva exemple concludente: ”orașul de sub ape are bronhiile mele”, ”sângele orb/ e mai otrăvitor decât veninul rădăcinilor ucise”, ”sau amurgul s-a îmbătat”, ”în mijlocul orașului o moară de vânt tușește” ș.a.
Versurile din volumul Nomade curg în râuri de metafore uneori lin, alteori în șuvoi de mesaje conducându-ne într-o călătorie literară când dulce, când amăruie funcție de sentimentele pe care autoarea dorește să le transmită. Complexitatea cu care își construiește poemele dar și rigurozitatea cu care le acordează la eul liric ne face să credem că nimic nu este făcut la întâmplare iar, poeta, pe lângă talentul nativ, dă dovadă de tenacitate și autocenzură.
Am remarcat, nu numai odată, în versurile acestui volum de poezii prezența simbolică a umbrei. Conform dicționarului de simboluri, umbra este, pe de o parte, aceea care se opune luminii, iar pe de alta - însăşi imaginea lucrurilor trecătoare, ireale şi schimbătoare . De altfel, existența umbrei în poemul de final creează o imagine sentimentală care se va răsfrânge asupra întregii cărți: ”mă rugam să vină iar dimineața/ în fiecare umbră te vedeam pe tin orfan nenăscut/ aveai în mână o creangă și dirijai oastea spre fortăreață/ parcă era duminică/ sau poate simțeam liniștea din zgura pământului/ / (…)te-am găsit/ ești în albinele tăcute din livezi/ de când le pregătesc un atlas pe brațul istoriei!( duminică orfană/ pag 84). Umbra este aspectul yin opus aspectului yang, opoziţia lumină-umbră nefiind decât un prim aspect al vieţii informale, imateriale. Mergând spre lumină, dar şi spre întuneric, o luăm pe un drum care pare să poată duce dincolo de lumină, adică dincolo de orice formă, dar şi dincolo de orice senzaţie şi de orice noţiune. Acest drum nu poate fi decât drumul iubirii, pentru că numai iubirea este aceea care poate dejuca orice formă de umbră, poate face lumină oricărui întuneric. Poate de aceea a ales, autoarea, ca tema predilectă a acestui volum, să fie iubirea și nu una simplă, ci o iubire exprimată simbolic prin diverse forme lirice astfel încât ea să devină un joc de cuvinte și culori poetice , gata să se transforme în poeme picturale, demne de tablourile lui Salvador Dali. Ansambluri de imagini în mișcare care se scurg prin ochii cititorului pe timpul lecturării poemelor Ginei Zaharia, vor da naștere unor trăiri deosebite în sufletul acestuia. Poemul care oferă titlul cărții sprijină afirmațiile de mai sus: ”am strâns pânzele vremea catargelor a trecut/ pustnicii cară lemne pentru aceeași colibă/ arhitectul cu imagini ponosite doarme înțelegător/ a uitat acoperișul într-o parte/ (…) scrijelesc ușor vidul/ hei nomade/ ai uitat că crinolina mea este din safir îndepărtat/ moda nopților în crinolină a trecut/ (…) îmi păstrez obiceiul de a lăsa umbra să te atingă/ cât să treacă prin tine”( nomade/ pag 9).
Cu alte cuvinte, în viață totul este trecător. Timpul, viața însăși, natura, uneori și iubirea sunt nomade, ceea ce lăsăm în urma noastră este important. Nu luăm nimic cu noi, ba din contră, venim pentru a ne lăsa amprenta prin ceea ce facem și suntem, astfel devenim pereni. Poeta Gina Zaharia reușește, și cu acest volum, să lase o urmă de neuitat, nu doar în mintea cititorului, dar și în cartea de onoare a poeziei feminine contemporane.
Mihaela Maravei

LUMINĂ ÎN CETATEA ABSOLUTĂ

LUMINĂ ÎN CETATEA ABSOLUTĂ
Poeta buzoiancă Gina Zaharia ne propune, cu a unsprezecea apariţie editorială, armonioase incursiuni lirice în spaţiul cu „mir şi mângâiere” al iubirii sau în acela stăpânit de „gheaţa” şi „gerul” suferinţei din iubire. Titlul volumului, La est de tine (Ed. Omega, Buzău, 2016), precizează de la început arealele sufleteşti diferite ale celor doi protagonişti: instanţa masculină către apus, semnificând apropierea de sfârşit, de încheierea poveştii, iar cea femenină către răsărit, ca simbol al puterii de a face posibilă renaşterea şi continuarea iubirii pe un drum nou, desăvârşit. Poeta cunoaşte amplitudinea simţămintelor sale şi crede în capacitatea sa specială de a percepe reminiscenţele de lumină şi de apă vie pentru reaprinderea iubirii: „Iubitul meu, nu e pustiu în astre/ (...) Şi-om inventa esenţă de izvor// (...) În pieptul stâng am şapte primăveri/ Şi-n palme rătăciri de calendare”. Când suferinţa trebuie uitată pentru ca iubirea să renască din propria cenuşă, poeta apelează la descântece, vrăji, ritualuri: „Voi zăbovi puţin în cerc de foc/ Cât să-mi aprind o patimă trecută,/ Şi voi începe jocul de noroc/ Într-o cetate veşnic absolută” (Iubire de urgenţă). Alteori, poeta recurge la „arginţi” pentru a obţine o întâlnire, deşi metoda imorală i se pare de la început fără sorţi de izbândă: „Îţi voi lăsa arginţii pe poteci,/ Numai să ştiu precis pe unde treci,/ Dar dacă vin tâlharii de iubire/ Şi vor jura că-i doar o amăgire?// (...) De nu voi şti la tine cum s-ajung,/ Te voi zidi într-un oftat prelung,/ (...) Eu voi fi tu apus de multe ori,/ Tu vei fi eu ucisă în culori,/ Şi amândoi un munte fără soţ,/ Pierdut în glasul florilor de colţ” (Tu vei fi eu ucisă în culori). Speranţa este dusă până la extrem: „... dar oare ştii/ Că şi zăpada va-nflori?” (Ramură din şoapta lunii).
Setea, izvorul, fântâna, ploaia, lumina, iarna, raiul, focul, umbra, macii etc. sunt motive literare frecvente în volumul de faţă. Cămaşa, care apare în trei ipostaze diferite – cămaşa de jar, cămaşa de flori şi cămaşa ruginită – simbolizează aici urmele iubirii lui, aşa cum a fost, ea devenind o Galatee fidelă pentru totdeauna celui ce a (re)modelat-o: „De ce mă porţi cu tine peste iarnă/ Când dragostea nu-mbracă nicio haină” (Cămaşă de jar); „O! Azi îţi port cămaşa, e toată numai flori/ Şi-mi cântă, peste umăr, vreo trei privighetori/ Din scoici de apă vie tu chipul mi-ai sculptat/ (...)// Am un izvor la poartă. Nu are cum să sece” (În doi, la coasă); „De voi avea cămaşa de rugină/ Voi şti că sunt în temniţă regină” (Cu tot ce e, cu ce n-o să mai fie).
Artele poetice denotă delicateţea, disponibilitatea sufletească, dorinţa de perfecţiune şi crezul poetei: „Tu, meşter de poeme, le scrii cu rugăciunea?// Le trec prin lut, prin soare, apoi le învelesc/ În zece mii de ierburi şi tot mă mai sfădesc/ Că nu le-am prins cu grijă, pe umeri, o eşarfă/ Care străbate lumea în sunete de harfă” (Străinul); „Am învăţat să cânt pe note blânde,/Le-am îmbrăcat în verde-absolut,/ Sunt simple, dar cu ele pot aprinde/ Tot ce înseamnă inimă de lut?” (Inimă de lut).
Poezia Ginei Zaharia fascinează prin lumina care ţâşneşte de pretutindeni în „cetatea absolută”, cum numeşte autoarea spaţiul iubirii. Poeta nu se lamentează, nu aruncăvreo vină cuiva, nici măcar sie înseşi, nu disperă şi nu renunţă la cântec, ci, dimpotrivă, se identifică cu acesta şi are curajul să încerce întoarcerealumii de pe un drum anost făcând apel inclusiv la soli consacraţi: „Eram femeia-cântec şi prima dintre astre/ Care domnea cu pacea în colivii de foc” (Femeia-cântec); „Mă voi trezi amiază, mă voi trezi pârâu,/ În voi ascunde setea în pletele de grâu./ De-oi descompune vraja, înseamnă că-ntr-un rug,/ Brodat c-o ramă simplă, doi greieri trag la plug” (Drumeţ în ploaie). E asemenea, poezia Ginei Zaharia e luminoasă în virtutea imaginilor artistice rafinate, a tropilor surprinzători, a prozodiei excelente, a caldelor elemente de pastel. Literele sale sunt „de foc”, pline de dragoste, de viaţă şi lumină, pe de o parte, şi apte să purifice,pe de altă parte: „Iar de-mi vei spune-n şoaptă: acesta nu e joc/ Îţi voi răspunde-n grabă cu litere de foc” (Nu e joc!).
Deşi primăvara carecterizează iubirea din sufletul poetei, celelalte anotimpuri şi cu precădere iarna completează un panopticum exterior adesea cu valenţe contrare celui din interior. Dar – pe cât de fragilă, pe atât de puternică – femeia-actant liric nu ia lucrurile aşa cum sunt, ci le reinventează, le dă din strălucirea şi din propriul ei suflet pentru a le întoarce în favoarea iubirii. În acest context, trecerea timpului este neglijabilă, ca şi cum viaţa ar trebui să fie o infinită căutare/ faţetare/ absolutizare a dragostei.
Maturitatea poetică, talentul şi sensibilitatea Ginei Zaharia au făcut ca volumul La este de tine să poată oferi iubitorilor de poezie o lectură plăcută, relaxantă, interesantă.


Diana Dobrița Bilea

STIHURI DE AŞTEPTARE ŞI DE IZBÂNDĂ




STIHURI DE AŞTEPTARE ŞI DE IZBÂNDĂ

Gina Zaharia, Nomade, poezii, Editura Omega, Buzău, 2016

         O poezie a viziunilor stranii din universul imediat, prefirată printre gene ca şi când provine din aţipire, din starea de oniro-luciditate. O poezie a tornadelor care scrijelă zidurile, a viorilor „mascate într-un singur stup”, o poezie „cu mistere de lut”, concretă şi abstractă în acelaşi timp, ne oferă Gina Zaharia în acest volum, intitulat frumos „Nomade”. Nomade fiind cuvintele care aleargă care-ncotro şi se învârt într-un „dans violet”, în „frunzişuri de ploi”. Nimic mai convingător. O poezie izvodită din chiar „inima ciocârliei” (până la a nouăzeci şi noua vară).
         O poezie a metaforei, amirosind a busuioc, a spice arse, a tuberoze. Poeta ne plimbă cu „trăsura luminii” printr-o „golgotă de nori” care coboară dintr-un cer în alt cer, amestecându-se cu verdele pădurilor subacvatice.
         În fiecare poem stă pitită o poveste, un petic din tine, cusut cu migala dantelăresei ţesând firele de lumină cu azurul privirii.
         Poezia Ginei Zaharia este o poezie a verbelor de mişcare, nu degeaba se numeşte „Nomade”: a trece, a curge, a străpunge, a coborî, a duce, a apărea, a plimba, a veni, a goni, a ploua, a muta, a merge, a pleca, a arunca, a aduna, a împărţi, a se întoarce, a căra, ş.a. Dar „nomade” este şi apelativul cu care poeta îşi cheamă iubitul, semnificând mişcarea, plecarea, venirea. În aceeaşi măsură şi verbele statice care indică în acelaşi timp, o mişcare, implică o dinamică: „mă ridic pe vârfuri”; „o umbră îşi pune mâna la ochi”; „nemurirea se reazemă de zid”; şi altele.
         Gina Zaharia scrie o poezie post-modernă, o poezie de stare, transfigurată-n metaforă. S-a renunţat la semne de punctuaţie, la ritm, la normele versificaţiei clasice, ea îşi ajunge şieşi şi atât.
         Poezia care dă titlul volumului este o ilustrare a trăirilor poetei, transfigurate în imagini poetice: „am strâns toate pânzele vremea catargelor a trecut / pustnicii cară lemne pentru aceeaşi colibă / arhitectul cu imagini ponosite doarme înţelegător / a uitat acoperişul într-o parte / frigul îndrumă oaspeţii în spatele uşii albe / manopera asta mă dezmoşteneşte / trebuie să tai lanţurile // confortul din replicile artizanale meditează / mut soarele puţin mai încolo – un fel de strigăt geros / scrijelesc uşor vidul / te trezesc / hei nomade / ai uitat că amuleta mea e din safir îndepărtat / moda nopţilor în crinolină a trecut // noi temerari investesc în pragul nostru / fac o rotaţie completă şi dispar / într-un ochi se deschid cele mai mari târguri / celălalt e la o galerie celestă / astăzi ai îmbrăcat cămaşă dublă / de aceea toţi fotografii vorbesc în şoaptă / îmi păstrez obiceiul de a lăsa umbra să te atingă / cât să treacă prin tine” (nomade).
         Cartea de faţă e un prelung monolog în surdină, în faţa oglinzii în ale cărei ape se disting nălucile sufleteşti, care se zbat să iasă la lumină. Adunate într-un punct vibrator, versurile urmează un fir principal în care se dizolvă toate trăirile. Cu poezia trasă pe trup şi pe suflet, poeta spune: „am putea atinge cotul cerului” (vremea de coasă), pentru că: „viscolul se odihneşte într-un refren / pentru el a trecut vremea de coasă” (vremea de coasă).
         Versurile te surprind de fiecare dată în alt fel, sunt neaşteptate, rebele, neconvenţionale, uneori e greu să ţii ritmul gândirii poetice, dar treptat, te obişnuieşti cu stilul lapidar, eliptic, concis şi încerci să descifrezi sensurile adânci care se ascund în ele: „mergeam cu ploile spre stepă / voiam să par altceva decât un spin poate o lebădă / înfăşurată în liane / auzeai şuieratul luminii restul se adâncea în tine / mă ţineam de sfori te ştiam păpuşarul din dreptul cascadelor / îmi pusesem pălăria pe ochi nu eram şic // de ce mă priveşti când dorm pe seminulă? // mersul pe sârmă e o artă deseori te zăresc întinzând pânza / acrobaţia roşu-intens şi câteva grame de nebunie / fac reverenţă / mă îndoiesc că ai luat parte la ritualul nisipurilor uriaşe / îmi place să cred că din copacul de ieri mi-ai dăruit o fereastră / şi două privighetori.” (mă priveşti când dorm pe semilună).
         Ce se constată la rima vedere asupra poemelor Ginei Zaharia: într-un singur poem coexistă în bună pace, alte câteva poeme scurte, fiecare de sine stătător. Chiar şi poeme într-un vers sau chiar în două versuri: „auzeai şuieratul luminii restul se adâncea în tine”;  „mă ţineam de sfori te ştiam păpuşarul din dreptul cascadelor”; „mă îndoiesc că ai luat parte la ritualul nisipurilor uriaşe”; Distihuri: „îmi place să cred că din copacul de ieri mi-ai dăruit o fereastră / şi două privighetori”; „voiam să par altceva decât un spin poate o lebădă / înfăşurată în liane”; „acum ştii că oraşul de sub ape are bronhiile mele / şi vârsta meditaţiei” ş.a. (mă priveşti când dorm pe semilună).
         Citite în acest fel, pot fi meditate şi pus în valoare mesajul, esenţa versului. Dar toate la un loc, capătă coerenţă.
         Universul propus de poeta Gina Zaharia este unul straniu, „propriu şi personal”, nu se aseamănă cu nimic din ce ştim şi am citit. Ea şi-a creat o lume a sa, în care se întâmplă lucruri pe care vrea să ni le împărtăşească. Personajele ei sunt: un bătrân, alchimistul, clovnii, vânzătorul de zori, negustorii de rubin, necunoscutul de ceară, copilul-de-vară, pustnicii, arhitectul, oaspeţii, omul care trăieşte pe acoperiş şi care delirează, un vraci, vâslaşii, paznicii, acrobaţii, dirijorul de piatră, omul de fier, păpuşarul, cântăreţul de ceară,  santinelele, dar şi: „doi grăniceri unul îşi caută mireasa / celălalt doarme cu o bancnotă în mână”, în afara personajului-martor căruia îi sunt adresate mesajele, cel care stă deoparte şi priveşte, ascultă şi arareori intervine. Binomul eu-tu se desprinde adeseori, în ipostaze diverse: „tu dai ocol tăcerilor eu le fur mărul din suflet”; „eşti aici dar sigur porţi o năframă pe suflet” (Nopţi gemene).
         Percepţia obiectelor şi fenomenelor este alta decât a omului comun: „liniştea citea gazeta”; „sunt convinsă că amurgul s-a îmbătat / parcă are ochii mai trişti” (păsările solemne aleg verdele trainic); „în mijlocul oraşului o moară de vânt tuşeşte” (piatră solară); „un ghem de umbre tuşeşte” (necunoscut).  Un univers fantast în care totul este altfel: misterul naturii este cu totul deosebit. Este o apropiere de basm, cu elemente fantastice: „ierburile duc dealuri în spate acoperă turle / miezul pământului ia foc sâmburii şi-au pierdut rădăcinile / la loteria soarelui / plâng faguri în cupe golgota se răsuceşte infinit de simplu / ce joc este acesta / de ce toate carele sunt trase de furnici / iar prizonierii îşi schimbă cămăşile de forţă / peste câţiva zori voi afla” (necunoscut). Şi: „un roi de licurici mă acoperă /într-un creion de vineri”(necunoscuta din aprilie îşi dă demisia); „de nicăieri o nimfă cânta la pian / luceferii se aşezaseră pe clape”(incolor).
         Poeta priveşte realitatea prin dioptrii personalizate ori cu o lupă specială care schimbă proporţiile după linia sinuoasă a inspiraţiei. Prefirate şi personalizate astfel, lucrurile dobândesc însuşiri şi capacităţi noi, ca în poveste: peria aruncată peste umăr, ridică o pădure între Făt-Frumos şi zmeu, pana de pasăre devine aparat de zbor. Autoarea ştie să mânuiască astfel cuvintele, încât să-i slujească în cea mai deplină credinţă. Apare şi un „cârmuitor de zerouri” :omul care trăieşte pe acoperiş delirează / să-mi caut alt continent zice / unde amiezile nu m-ar putea orbi / mai mult decât săgeţile acelea întemniţate // ar fi mai confortabil un cârmuitor de zerouri / un fel de păstor cocoşat de griji / care să ducă am(n)arul spre cremene / să-l înveţe să rabde / în grote veritabile”. Ipostazierea poetei în melcul care îşi ia casa în spate este foare originală: „un elefant se adapă din pumnul meu / îi simt repiraţia / inversăm rolurile am câteva deşerturi de trecut / îmi iau casa în spate şi plec / un roi de albine mi se aşează pe buze” (cârmuitor de zerouri).
         Tema melcului care merge prin stepă este reluată şi în altă poezie: „crezi că n-am simţit melcul care ducea în coarne cerul” (un singur salt). 
         Uluitor este şi autoportretul autoarei din poezia „scoici fără tine): „am fost arcuşul soarelui / să fi cochetat oare într-o altă viaţă cu vioara / nu cunoşteam notele învăţasem să le adun dintr-un far / magnetul de dor purta vocea dulce şi privirea continuă / la câteva respiraţii / trebuia să cobor din văpaie să desenez o aripă / dincolo de zâmbet începea sahara // m-am sălbăticit un pic speram să-mi păstrez cerul / într-o fotografie măcar / la cotul nopţii s-a auzit şuieratul ultimei spovedanii / ca o stea călătoare / solstiţiul dragostei se înţepase în deget cu o literă / de atunci nu mi-a mai scris decât nişte porunci / veneau ca un uriaş cu oraşul în spate / şi asfinţeau într-o bunăvoinţă haotică”.
         Un portret extrem de original pentru o poetă a cărei voce este unică în literatura contemporană.
         „din gama verde” este prima poezie în care autoarea i se adresează partenerului cu apelativul „iubite”: „un vulcan subacvatic împrăştie tainele aici avem palma / ca o pavăză / a necunoscutelor îmbobocite / mergi de povesteşte că putem să ne facem o casă / între două golfuri / atâta nesfârşire într-un creion-dirijor şi desoinic / poate luna de vară îţi va opri o creangă / din toate bătăile inimii // ne trebuie o sonoritate şi o manşetă a dragostei / le vom surprinde ca un clovn / care n-a zâmbit niciodată / ori un pescar de noapte dintr-un tablou / prin care s-a destrămat un fulger / din gama verde”.
         Multitudinea sensurilor şi a nuanţelor te obligă să-ţi ascuţi atenţia şi să încerci să descifrezi înţelesul, ceea ce nu e întotdeauna lesne. Poezia Ginei Zaharia se adresează iniţiaţilor şi iubitorilor de versuri şi nu e prea uşor de digerat. Valoarea ei este dată de imaginile create care nu sunt deloc comune: „în fond nu furasem decât mărunţişul sinelui / şi tusea unui greiere” (la sanatoriul de zâmbete).
         Teme predilecte: urcarea/căţărarea pe stânci, cioplirea viorii din trupul lemnului, motivul melcului mergând prin stepă, şoimul şi şarpele, (gândurile şerpuiesc, există semne şarpuite în mijlocul pădurii), „mă duc să verific de ce şerpuiesc ultimele noastre gânduri / printre peroane” (dark I);cald pe ramuri/ sunt şerpii cerului”, „se strecurau şerpi în clepsidră”,  etc., motivul înălţării zmeielor, „am înălţat zmeie cât cuprinde risipa” (când mor enigmele). Un alt motiv poetic, mai puţin întâlnit la alţi poeţi, este motivul diezilor: „ochii mei aruncă diezi” (dark I); „am intrat într-o pânză picturile începeau cu noi / şi se răsfăţau în diezi” (preţul unui veac fără tine);
         Tema viorii apare de mai multe ori: „am fost arcuşul soarelui / să fi cochetat oare într-o altă viaţă cu vioara” (scoici fără tine); „nu uitaţi buchetul acela de viori aţi triumfat cu ele”(dark III); „am ales tabloul cu vioara spartă puteai pătrunde / prin orice latură / de acolo mergeai incognito / până spre deşert” (incognito).
         De asemenea, tema deşerului este destul de frecventă: „acum ştiu / sahara a devenit o lingură arsă / din care a gustat într-o joi / dragostea” (zgârieturi pe cer);”de acolo mergeai incognito / până spre deşert”; „brazda secetei ucide muşuroaie de dor”(facă-se voia vântului).        
         Un poem de mai mare întindere este „dark”, alcătuit din trei secvenţe lirice.
         Poeziile Ginei Zaharia sunt atemporale şi aspaţiale. Ele se petrec în timpul cât „se cocea fânul”, când „gleznele mele atingeau roua”, când „caii sălbatici muşcau merele căzute la marginea misterului”, iar ca locaţii, „în depărtări”, „în ţara secetei”;”pe strada polilor opuşi”, „până la turnul duminicilor”; „la cota zero”; „prin oraşe fantomă”; „în pădurea aceea”, unde „vântul trânteşte poarta raiului” sau „dincolo de zâmbet începea sahara” (scoici fără tine), deşertul, „deşertul e verde mai lipsesc câteva raze răscoapte”, (sonet ghimpat). Dar şi în „oraşul de sub ape” (mă priveşti când dorm pe semilună). Poeta îşi aduce aminte că: „eram desculţă şi urcasem pe stânci atingeam cerul / se înnodau ploile în dansul nostru sălbatic / apoi că am intrat într-o pânză picturile începeau cu noi / şi se răsfăţau în diezi / un rac se plimba prin culori / de atunci urăsc racii” (preţul unui veac fără tine). S-ar zice că autoarea nu vrea să se desconspire, folosind un limbaj neutru, sau nu se implică. Declaraţiile partenerilor sunt discrete, neangajante, fără patetisme. E vorba mai degrabă de nevoia de dragoste, de dorul de dragoste, decât de împlinirea ei. Şi mai apare şi o absenţă îndelungată care durează preţ de un veac, aşa cum mărturiseşte autoarea. Poeta are o pudoare a confesiei, nu-i stă la îndemână să se despoaie în faţa tuturor. Dar puterea ei de seducţie este nemăsurată, aproape şocantă:  „am aruncat cu pietre în neant dormi strigam / un corb venise să-mi dea replica despre bună-purtare” (hoţ de virgule). Altfel, sentimentele sunt sugerate, abia presimţite, ceva „între da şi nu”, par să vină mai curând din viitor. Dar ce frumoasă e declaraţia: „tu eşti mai bogat cu un eu” (incognito). Dragostea se petrece pe alt plan, unul subtil, atemporal: „la miezul întunericului va fi un incendiu ştiam / de când am plămădit împreună / vinul din flori-de-mai” (sărut pe mare). Şi doar: „din când în când un fenomen ludic / îşi face loc printr-un arc” (dark I). Şi: „îmi rezemaseşi de cer o scară şi câteva creneluri blânde / pe arterele inimii se întreceau hohote atât de albastre / încât norii amuţiseră într-un sărut” (prin jocuri cardinale).
         Ca repere temporale, poeta alege: „ieri ţi-a lăsat la poartă parfumul dintr-o carte exotică / astăzi a închiriat un fulger / mâine va decoda preţul unui veac fără tine” (preţul unui veac fără tine).
         Din unele titluri de poezie răzbate tristeţea pierderii iubirii: „soici fără tine”; „preţul unui veac fără tine”; ş.a.
         Fenomenele naturale, elementele cereşti sunt prezente, dar au cu totul altă manifestare decât cea obişnuită: „credeţi că mă pot odihni ştiind că luna s-a spart / în ochii voştri?” –(dark III),  întreabă poeta. Altădată, „în dreptul casei tale dormea luna” (la sanatoriul de zâmbete). Şi: „în părul meu s-a aşezat luna / astăzi mi-a jurat orbeşte mâine îmi va picta / vocea ta” (sonete de mai); „în podul palmei răsare luna (cu fiecare tăcere). „există fulgere îndrăgostite” – (cu fiecare tăcere)ne asigură poeta şi o credem pe cuvânt. Lumina are o mare influenţă asupra omului: „lumina aceea degrade mă ucide / seamănă cu o închisoare a păsărilor înalţă triluri” (niciodată). Lumina poate fi uneori o capcană care te prinde în ghearele ei: „pe ecranul meu incomplet / nişte gheare m-au prins în capcana luminii” (capcana luminii).
         Ostaşi, grăniceri, ocnaşi, alpinişti, vânători, paznici, un vizitiu de onoare, cu toţii trec prin poezia Ginei Zaharia, lăsând urme mai mult sau mai puţin pregnante.
         Sentimentul religios este şi el, abia presimţit: „într-un colţ am început să citesc psalmii / îmi curgeau printre degete câteva împărăţii / formidabilă singurătatea asta am zis / un păianjen îmi mângâia fruntea” (regatul fără uşă).
         În poezia „prada-capodoperă” autoarea îşi dezvăluie setea de înălţimi: „aş fi vrut să fiu vultur să-mi întind aripile / peste toate arterele plesnite să zăresc de departe / prada-capodoperă / pusă la uscat sub ape / când mi-e foame să traversez oceanul în cantităţi cameleonice / ghearele să răsădească lejer copaci acvatici nimic mai mult / prin setea de odihnă să-mi trec dorinţele olarului mut / aş fi trăit o groază de ani într-un colţ de stâncă”.
         Relaţia poetei cu timpul este şi ea foarte originală: „din când în când aleg să arunc firimiturile / din coşul timpului / în bagaj îmi pregătesc culorile uneori curcubeul le destramă / pe partea mea” (prada-capodoperă).
         Şi mai şocantă este declaraţia autoarei din aceeaşi poezie: „am devenit cuarţ pe nisipuri străine / locuitor al dunelor de noroc îmi tot duc leagănele la mare / pe nisip am râs şi eu doamne cum îmi ardeau tălpile la doi / milimetri de flux // somniferele au devenit un lux îmi brodează visul” (prada-capodoperă).
         Deşertul, urcuşul sub paşi, coborâşul în sân, zona crepusculară, simboluri legate de linia vieţii, ceasuri platonice, „efect incandescent rebel ca aerul pădurii”, puncte cardinale, cutremure solare, toate acestea constituie „faptul divers” din care poeta brodează poezii (cutremure solare). În alt loc, poeta spune: „pe dunele înserării se zăresc aripi trăsnite / un singur fulg e al dragostei” (niciodată).
         Poeta ne dezvăluie şi „secretul omului fără cetate”: „într-o toamnă am dorit să construiesc o cetate / n-aveam idee cum s-o aşez / răsăritul era peste tot / am dat cu banul şi am orientat-o spre un izvor / prin care nu răzbeau tunete // tu aşezai punţi între rouă şi fluierul vântului // am zidit fereastră peste fereastră / ieşisem din tipar / însă proiectul din inimă arăta bine mă domina / îngenuncheam atentă pe scări îmi ştergeam fruntea de fulgere / ucenicul din mine avea un Dumnezeu şi un cuib / în care-mi odihneam liniştea // din când în când te auzeam alungând miezul nopţii // nu ştiu de o voi termina vreodată / pe horn stau la taifas instrucţiuni de rezistenţă la secetă / şi simfonii de hârtie / dar am în suflet toate scările / câteva aripi mi-au încredinţat / secretul omului fără cetate”
         Prin poezia ei ultramodernă, Gina Zaharia crează o lume aparte în care intri uşor derutat, ca-n Labirintul lui Dedal, dar în cele din urmă găseşti cărarea spre luminişul de unde survine fiinţa. Ea este o poetă formată, în deplină maturitate artistică, având iscusinţa condeiului, pe care-l stăpâneşte perfect, ca şi pe principalele mijloace de expresie cu care operează inserţii într-un real-imaginar ispititor şi benefic.

CEZARINA ADAMESCU
14 Mai 2017