CRONICĂ DE CARTE
Perseide
După şapte cărţi de poezie,
apărute între 2011 şi 2016, un roman de dragoste şi trei romane poliţiste, Gina
Zaharia semnează a opta carte de poeme, Perseide
(Editgraph, Buzău, 2017).
În primele 12 poeme ale
cărţii, poeta se adresează, fie confesându-se, fie urmărind-o cu gândul, unei
prietene, Ana, care poate fi concomitent şi alter-ego-ul mai curajos al
autoarei. Această Ană, sinteză a tuturor Anelor celebre din literatura română
şi universală, întruchipează curajul, înfruntă riscul, se lasă purtată de
absolut şi îşi asumă sacrificiul, în timp ce naratoarea romanului epistolar în
versuri e mai raţională şi mai cu picioarele pe pământ. Temerara i-a lăsat în
grijă o grădină, „cu două veri mai încolo, cu un trandafir ce emană miresme ce
ajung până la stăpâna stabilită, întru tatonarea norocului, dincolo de ocean,
într-o ţară care n-o vede, precum şi fântâna şi dragostea (Ana (I). Oarbă).
Sunt puse faţă în faţă,
contrastiv, două lumi distincte: a naratoarei, cu realităţile ei monotone şi
precumpănitor banale (secetă, toamnă, dor) şi a celei plecate şi cantonate
într-un vis care e al tuturor posibilităţilor. De o parte iubirea şi setea de
absolut, de altă parte nostalgia şi tristeţea generată de neîmpliniri şi
aşteptări (Ana (III). Cafea în doi).
Ana e urmărită cu gândul de prietena sa
întristată că evadata n-a dat, acolo unde se află curs integral fericirii care a
trecut pe lângă ea aidoma unui tren ce nu va mai reveni niciodată: „Nu, Ana,
deşertul nu va rodi nicicând să ai masă bogată,/ mersul pe jos înseamnă
cunoaştere,/ mersul intens înseamnă depărtarea de tine,/ oare vei învăţa să zboare
toate păsările tale de nisip?/ Le-ai dat viaţă, acum aruncă-le pe cer/ şi vezi
dacă ştiu/ să respire albastru” (Ana (IV). Păsări de nisip). Naratoarea
se erijează, deci, într-o ipostază moralizatoare, faţa de capricioasa ei prietenă
risipitoare. Discursul cvasiepistolar e unul despre visuri şi spulberarea lor,
despre amărăciunea scrâşnită de cel care eşuează: „toate promisiunile tale s-au
zdrobit şi au luat-o la vale” (Ana (V).
Fire de pelin). Procesul clonării e departe de a fi fost unul punctual: o
altă femeie îi uzurpează identitatea naratoarei pe această axă a dedublării: „Am
uitat să-ţi spun, Ana, o femeie îmi imită
mişcările,/ se îndrăgosteşe de tot ce mi-e drag/ şi pare că ştie tabieturile
noastre. Evită să mă privească în ochi,/ dar îi simt umbra cum se leagă de
mine” (Ana (VI). Comori). Întâlnim
şi o imagine satului românesc pustiit în
ani din urmă, cu frumoasele lui tradiţii rarefiate, dorul după vremurile apuse
avivându-se neîncetat: „Curând vei ajunge în satul tău. E înconjurat de furnici,/
au umplut urmele carelor în care truda nu urcă niciodată./ Mai ştii, Ana,
ştergarul bunicii?/ Era mereu plin cu duminici şi fluturi./ Dar braţele mamei
le simţi?/ O lacrimă de dor umple pârâul din faţa casei./ Niciun strigăt nu
încape în văzduh. Niciun strigăt,/ toate mă strâng precum bocancii ostaşilor cu
răni în piept./ Toamna îmi trimite un cântec. E timpul să scriu despre tine” (Ana (IX). E timpul să scriu despre tine).
Ploile de stele, adică
perseidele, îndeamnă la reverie şi umplu sufletul de tristeţi indicibile.
Căderile lor solitare trimit la ideea de moarte, dar şi de decor feeric: „în curând perseidele vor sparge/
întunericul/ câteva vor poposi în calendarul tău./ Să fii acasă, vor veni pe
uşa dinspre soare,/ ţi-au promis că vor intra în camera unde scrii poeme de
dragoste./ Astfel se sfinţesc tăcerile” (Ana
(X). Perseide).
Poeta se proiectează
autoportretistic în oglinda celui drag: „Trebuie să te odihneşti, iubito, ca să
mă afli,/ mi-ai spus,/ nu ai dormit de peste un deceniu,/ mereu ai avut câte ceva
de făcut prin sufletul meu.../ Mi-era frig şi ai aprins un foc imperial,/ mi-era
cald şi ai adus Niagara peste văpaie,/ cu tine am văzut primele albine înecate
în miere,/ ai făcut bungee jumping să le salvezi,/ te priveam de pe creste,
erai atât de mică şi de curajoasă!/ În cădere, s-a agăţat de tine o
floare-de-colţ!” (numai tu). Autoarea
îşi imaginează întoarceri ale cuplului la natura edenică atotămăduitoare şi
întru totul reconfortantă şi face, cu acest prilej utopic, elogiul simplităţii
generatoare de fericire adevărată (ni
s-a mai spus). Ea nu oboseşte să evidenţieze magia dragostei tainice şi
irepetabile şi care dă coerenţă universului pe care-l încarcă cu sărbători fără
sfârşit (magicianul). Sufletele
îndrăgostiţilor se contopesc paroxistic şi se separă doar spre a-şi lua noi
elanuri ale regăsirii mistuitoare (şi tu).
Statornicia în dragoste e o valoare mereu la loc de cinste în inima poetei care se simte astfel ocrotită confortbil în
propriul destin: „drumul meu trece prin faţa casei tale/ e mereu presărat cu
crini/ şi are un singur sens/ pe acolo s-au plimbat stări imperiale/ poate de
aceea este mereu neted şi/ miroase a linişte” (drum). În preajma celui ales e oricând gata să-i strige, faustic,
clipei să se înveşnicească (mi-e bine).
Frumuseţea de o intensitate
pasională a versurilor acestei poete puternice şi dezinvolte te poartă cu
gândul la Cântarea cântărilor şi
foarte greu îţi înfrângi pornirea de a tot cita, cu încântare, din ele: „Ţi-am
găsit cămaşa arsă de dor,/ au trecut peste ea zile străine, avea pecetea
soarelui în dreptul inimii,/ m-am grăbit să aprind felinarele,/ felinarul care
ne-a vegheat dragostea până dincolo de nori şi înapoi,/cu flacăra mirosind a
moarte şi a izbândă.// Aşadar, vino să jucăm şah pe trupul serii,/ iasomia ţine
de somn. Lupii s-au culcat cu urletul pe note./ Recunosc, n-am ştiut niciodată
să cânt la vioară,/ dar am purtat-o pe umăr/ cu triumful unei reprezentaţii de
succes” (leacul pământului). Sau: „Mă
îmbrac în şoaptele tale unde s-au agăţat de pereţii inimii/ altele au rămas
într-un aisberg,/ mereu m-am întrebat/ cum să-mi ascund la sân aurul tău brut/
în care o pasăre îşi păstrează cântecul/ mai presus/ decât toate bogăţiile
lumii” (cayman). Iubirea e proiectată
la scară cosmică, mereu şi mereu într-un aspirat punct de întâlnire şi de
echilibru al contrariilor cardinale: aer/pământ; adânc/înalt, aproape/departe,
secundă/veşnicie, rug încins/ frig polar, lumină/tenebre, alb/negru,
cântec/tăcere, secetă/ploaie, stare pe loc/galop, ger siberian/junglă homerică
etc. Există în aceste poeme un motiv al tabloului, al fotografiei, al picturii
odihnitoare, unde forţele corozive ale timpului sunt anihilate şi unde
îndrăgostiţii nu mai îmbătrânesc niciodată (poemul cu ochi negri, la cină, etc.). Îndrăgostiţii trebuie să-i
dea fiecărei zile ceea ce este al ei, măcar atât cât aceştia să nu simtă în
chip dureros presiunea timpului (cămaşa
de luni). Iubirea se cere neîncetat reinventată în aşa fel încât combustia
ei să nu se diminueze nicio clipită şi nicio intemperie să n-o doboare: „mâine
dimineaţă te voi trezi să bem o cafea la nisip/ cu soarele pe umăr/ vom învăţa
marea să cânte/ să plângă/ să râdă/ să danseze/ să ceară/ ştiu în adâncuri un
pian şi trandafiri acvatici/ legenda spune că sunt iubiri înecate de dor/ să le
dezlegăm lanţurile// peste câteva zile va fi potop/ vom înota prin apă vie unul
în pieptul celuilalt/ vom îmbrăca fulgere în cămăşi noi le vom hrăni cu silabe/
sălbatice/ iar noaptea asta/ noaptea asta se va furişa după oraşul/ ars de
lumină” (lasă noaptea asta).
Întreaga fire ia parte şi se lasă antrenată în ritualul iubirii: ţigara de dor
devine cometă; ultimul copac înţelept urcă dealul, marea poate fi îmbrâncită
sub aripa unui vultur, izvorul vinovat de nelinişti e dezbrăcat de torţe,
bulevardele agaţă felinare în copaci, un vulcan se plimbă pe pământ, satele îşi
plimbă cojoacele în ierni desprinse din tablouri etc.
Perseide este, de departe, cea mai bună carte de poeme din cele
scrise până la aceasta dată e Gina Zaharia, poetă demnă de toată consideraţia
pentru avântul ei metaforic, ca şi pentru frazarea poetică amintind-o, pe
alocuri, pe cea a altei buzoience inconfundabile: Viorica Răduţă.
Ion
Roşioru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu