CRONICĂ DE CARTE
O ploaie meteorică de sentimente menite să devină
prin magia metaforei „Perseide”
prin magia metaforei „Perseide”
Poeta buzoiancă Gina Zaharia,
cunoscută cititorilor încă din 1998 prin debutul său literar cu romanul de
dragoste „Clipa de adevăr”, pare a fi într-o adevărată fervoare literară dacă
ne ghidăm după apariția în 2016, a nu mai puțin de trei cărți de poezii
:„Talazuri”, „Nomade” și „ La este de tine” , dar și a unui roman de factură
polițistă „ Promisiunea de joi”, iar în anul 2017, a volumului de versuri „Perseide”,
tipărit sub semnul Editurii Editgraph și care face obiectul acestei
recenzii.
Scriitorul Dumitru Brăneanu, membru al filialei Bacău al Uniunii Scriitorilor, notează pe coperta a patra a volumului „Perseide”, concepută cu inspirație de pictorul - grafician Mihai Cătrună, despre poemele autoarei că sunt „ca niște tablouri rafaelice” în care ”poeta zugrăvește fără timp și spațiu relația iubit- iubită în tonuri și nuanțe contrastante și în culori de la sumbru la viu, stări sufletești și trăiri de la extaz la agonie, de la bucurie la tristețe, de la entuziasm la frustrare, de la așteptări la renunțări fulgerate de la un capăt la altul de lumina dragostei.”
Poeta Ginei Zaharia se remarcă și de această dată prin cascada de reflexii lirice construite aluziv prin comparații subînțelese cu ajutorul cărora își construiește poezia. Creațiile din volumul de față sunt poeme de stare în care autoarea, prin tehnica impecabilă a metaforei, transmite cititorului un mesaj epic, modelând din imagini și sentimente o micro-poveste în fiecare dintre ele.
Volumul debutează cu douăsprezece astfel de mici istorisiri venite din partea unui el imaginar, un Manole al zilelor noastre, autor al iubirii pentru o Ană, ziditoare de biserici profane, responsabilă cu emoțiile din text, capabilă să dezerteze într-o lume a visului milenar: America , sugerând aici, probabil, speranța într-o „Lumea Nouă” . „Când ai hotărât să pleci în america/ m-ai rugat să am grijă de grădina ta, știam că este cu două veri mai încolo/ dar am găsit-o repede./ Atunci am simțit un fel de secetă tropicală,/ (…) Off, Ana, cum să-ți spun că o pasăre vine și cântă pe umărul meu,/ și nu pot să o alung, Ana, nu pot” ( pag 5/ „Ana I. Oarbă”. Despărțirea de persoana iubită creează un hău în interiorul celui părăsit , o ardere intensă până la incendierea propriilor sentimente. Odată cu această dezertare a femeii din coconul relației, totul se transformă într-un „blestem al iubirii”, așa încât pentru cel rămas „ timpul s-a umplut de porumbei”, „seceta a umplut fântânile, iar frunzele se ceartă pe o bucată de iarbă”. Amintirile devin dureroase. Înnodând amurguri dorul își face tot mai mult simțită prezența: „Când lângă tine s-au ridicat porți cu trandafirii dorului, / ți-ai strâns jocul…”( pag. 9 / Ana III. Cafea în doi). Sufletul celui părăsit devine precum un deșert în care predomină întrebările și regretul: „ Nu, Ana, deșertul nu poate rodi nicicând să ai masa bogată,/ mersul pe jos însemnă cunoaștere,/ mersul intens înseamnă depărtare de tine, oare vei învăța să zboare toate păsările tale de nisip?” (pag. 10/ Ana IV. Păsări de nisip). Suferința pare sfâșietoare, timpul accentuează rănile și amintirile năvălesc gata să sfâșie duminica sufletului : ” Ana, mai știi acea declarație de dragoste pe care ai pierdut-o / prin nămeții unei ierni înțelepte? Am găsit-o pe turlele duminicilor, tu tot mai crezi în ea? Vino să aruncăm câteva stele pe cerul inimii/ cândva ne vor călăuzi prin tunelul gândurilor”. ( pag 12/ ”Ana VI. Comori ”).
Am căutat să înțeleg, pe parcursul lecturii, cum a ajuns autoarea la titlul volumului „Perseide” și mi-am amintit că în fiecare an pe la mijlocul lunii august, suntem martorii celui mai cunoscut şi popular curent de meteori: Perseidele. Acest curent mai poartă denumirea populară şi de „ploaie de stele căzătoare” sau „ploaie de meteori” și este asociat cometei Swift-Tuttle. Originea numelui acestei "ploi" se datorează punctului de unde par să apară, numit radiant, aflat în constelația Perseu. În tradiția populară, se spune că Perseidele îndeplinesc dorințe. Astrologii antici vorbeau despre puterea lor nemărginită. Pentru ei, Perseidele reprezentau un dar din partea zeilor, o perioadă benefică prin care muritorii de rând primeau iluminare. Probabil aceasta a fost motivul de inspirație al titlului volumului de față, pentru că și în poeziile Ginei Zaharia de aici , singurele capabile să mai mențină flacăra iubirii aprinsă sunt dorințele transferate acestor stele căzătoare, Perseidele, în stare, așa cum spun bătrânii, să îndeplinească dorințele . Iată un fragment de poem revelator: „ Ana, lasă-le să se așeze pe rochia ta, pe umăr și în cana cu vise,/ am auzit că nu zăbovesc decât într-o carte de vară,/ e un mister că s-au gândit la tine,/ poate știau că tu adori nuanțele cosmice, crezi în viața de dincolo de moarte / și în succesul unei idei pe acoperișuri înalte,/ poate au sperat că le vei prinde cu ace de reverul cerului…” (pag. 16/ Ana X. Perseide).
Oricare ar fi forma poemelor din volumului „Perseide” , fie că păstrează regulile de punctuație, fie că le ignoră dând libertate cititorului de a interpreta poezia după propria trăire, versurile au la bază aceeași frumusețe lirică și construcție metaforică. Ele sunt scrise cu căldură și mai ales cu iubire, au ca fond sentimente trainice care impresionează cititorul cu trăirea lor intensă. Iată o dovadă în acest sens: „ N-ai dormit, iubito, știam că nu dormi,/ nopțile ai frământat pâine pentru zilele mele,/ erai frumoasă în rochia albă cu fluturi albi,/ aș fi vrut să te ajut, dar numai tu știai să chemi soarele/ să rumenească îndeajuns timpul nostru,/ numai tu…” ( pag. 22/ „ Numai tu”).
Poezia Ginei Zaharia se înscrie în modernismul romantic în care eul liric de multe ori este prins în trăiri disonante fără posibilitate de conciliere cum ar fi cupluri gen blândețe-furie, bucurie-regret, speranță-deznădejde. Multe poeme sunt constituite fragmentar cu imagini care nu au legătură unele cu altele însă prin metaforele revelatorii întregesc un tablou unitar.
Finalul volumului este de-a dreptul copleșitor prin poemele în care dorul și iubirea se îngemănează luând chipul bunicii poetei: „Nu plânge , bunico, din potecile mele vor răsări fluor,/ într-o zi își voi aduce câmpia în ogradă,/ și nu te speria de strigătul meu, știu că surzește odată ce-și pune pantofii de duminică/ deseori se agață în morile de vânt,/ dar iată, Carul Mare s-a oprit pe prispa noastră…” ( pag 78/ „Lacrimi de zăpadă”) ; în care amintirile și nevoia de a se simți iar copil se materializează în cuvântul mamă: „ Mai stai să privim cum se coace grâul, mamă, moartea se joacă în culori,/ trimite-o să caute leagănul și cireșul de atunci, să-i spună tatei că ești bine/ să sperie cucuvelele de pe acoperiș,/ tu nu știi să faci figurine din nori/ e noapte, o armată de umbre te strigă, nu le răspunde,/ hai să ne prefacem că nu le auzim!” ( pag 78/ „ Icoana”) ; și cel mai tulburător, patriotismul evocator prin dragostea de țară și graiul românesc. „ Dar haideți să simțim românește, / așa avem siguranța că suntem stăpânii pământului nostru bogat,/ pământul în care aurul duce strălucirea din adâncuri/ în mâinile celui mai destoinic bijutier,/ binecuvântate, panerele stau mândre la ferestrele toamnei,/ satele își plimbă cojoacele în ierni desprinse din tablouri,/ primăverile sunt fecioare răvășite pe dealuri,/ iar verile cântă la viorile vieții,/ alungă lupii din păduri cu sprâncenele stufoase/ cât să ne mândrim, acum și mereu,/ cu sfântul grai românesc”. (pag. 80/ „ Sfântul grai românesc”).
Poeta Gina Zaharia și cu acest volum „Perseide”, aduce dovada unui talent autentic, a unei poezii rotunde , cu amprentă personală, o poezie creată cu mult suflet și emoție, din dragoste pentru cuvânt și cititor.
Scriitorul Dumitru Brăneanu, membru al filialei Bacău al Uniunii Scriitorilor, notează pe coperta a patra a volumului „Perseide”, concepută cu inspirație de pictorul - grafician Mihai Cătrună, despre poemele autoarei că sunt „ca niște tablouri rafaelice” în care ”poeta zugrăvește fără timp și spațiu relația iubit- iubită în tonuri și nuanțe contrastante și în culori de la sumbru la viu, stări sufletești și trăiri de la extaz la agonie, de la bucurie la tristețe, de la entuziasm la frustrare, de la așteptări la renunțări fulgerate de la un capăt la altul de lumina dragostei.”
Poeta Ginei Zaharia se remarcă și de această dată prin cascada de reflexii lirice construite aluziv prin comparații subînțelese cu ajutorul cărora își construiește poezia. Creațiile din volumul de față sunt poeme de stare în care autoarea, prin tehnica impecabilă a metaforei, transmite cititorului un mesaj epic, modelând din imagini și sentimente o micro-poveste în fiecare dintre ele.
Volumul debutează cu douăsprezece astfel de mici istorisiri venite din partea unui el imaginar, un Manole al zilelor noastre, autor al iubirii pentru o Ană, ziditoare de biserici profane, responsabilă cu emoțiile din text, capabilă să dezerteze într-o lume a visului milenar: America , sugerând aici, probabil, speranța într-o „Lumea Nouă” . „Când ai hotărât să pleci în america/ m-ai rugat să am grijă de grădina ta, știam că este cu două veri mai încolo/ dar am găsit-o repede./ Atunci am simțit un fel de secetă tropicală,/ (…) Off, Ana, cum să-ți spun că o pasăre vine și cântă pe umărul meu,/ și nu pot să o alung, Ana, nu pot” ( pag 5/ „Ana I. Oarbă”. Despărțirea de persoana iubită creează un hău în interiorul celui părăsit , o ardere intensă până la incendierea propriilor sentimente. Odată cu această dezertare a femeii din coconul relației, totul se transformă într-un „blestem al iubirii”, așa încât pentru cel rămas „ timpul s-a umplut de porumbei”, „seceta a umplut fântânile, iar frunzele se ceartă pe o bucată de iarbă”. Amintirile devin dureroase. Înnodând amurguri dorul își face tot mai mult simțită prezența: „Când lângă tine s-au ridicat porți cu trandafirii dorului, / ți-ai strâns jocul…”( pag. 9 / Ana III. Cafea în doi). Sufletul celui părăsit devine precum un deșert în care predomină întrebările și regretul: „ Nu, Ana, deșertul nu poate rodi nicicând să ai masa bogată,/ mersul pe jos însemnă cunoaștere,/ mersul intens înseamnă depărtare de tine, oare vei învăța să zboare toate păsările tale de nisip?” (pag. 10/ Ana IV. Păsări de nisip). Suferința pare sfâșietoare, timpul accentuează rănile și amintirile năvălesc gata să sfâșie duminica sufletului : ” Ana, mai știi acea declarație de dragoste pe care ai pierdut-o / prin nămeții unei ierni înțelepte? Am găsit-o pe turlele duminicilor, tu tot mai crezi în ea? Vino să aruncăm câteva stele pe cerul inimii/ cândva ne vor călăuzi prin tunelul gândurilor”. ( pag 12/ ”Ana VI. Comori ”).
Am căutat să înțeleg, pe parcursul lecturii, cum a ajuns autoarea la titlul volumului „Perseide” și mi-am amintit că în fiecare an pe la mijlocul lunii august, suntem martorii celui mai cunoscut şi popular curent de meteori: Perseidele. Acest curent mai poartă denumirea populară şi de „ploaie de stele căzătoare” sau „ploaie de meteori” și este asociat cometei Swift-Tuttle. Originea numelui acestei "ploi" se datorează punctului de unde par să apară, numit radiant, aflat în constelația Perseu. În tradiția populară, se spune că Perseidele îndeplinesc dorințe. Astrologii antici vorbeau despre puterea lor nemărginită. Pentru ei, Perseidele reprezentau un dar din partea zeilor, o perioadă benefică prin care muritorii de rând primeau iluminare. Probabil aceasta a fost motivul de inspirație al titlului volumului de față, pentru că și în poeziile Ginei Zaharia de aici , singurele capabile să mai mențină flacăra iubirii aprinsă sunt dorințele transferate acestor stele căzătoare, Perseidele, în stare, așa cum spun bătrânii, să îndeplinească dorințele . Iată un fragment de poem revelator: „ Ana, lasă-le să se așeze pe rochia ta, pe umăr și în cana cu vise,/ am auzit că nu zăbovesc decât într-o carte de vară,/ e un mister că s-au gândit la tine,/ poate știau că tu adori nuanțele cosmice, crezi în viața de dincolo de moarte / și în succesul unei idei pe acoperișuri înalte,/ poate au sperat că le vei prinde cu ace de reverul cerului…” (pag. 16/ Ana X. Perseide).
Oricare ar fi forma poemelor din volumului „Perseide” , fie că păstrează regulile de punctuație, fie că le ignoră dând libertate cititorului de a interpreta poezia după propria trăire, versurile au la bază aceeași frumusețe lirică și construcție metaforică. Ele sunt scrise cu căldură și mai ales cu iubire, au ca fond sentimente trainice care impresionează cititorul cu trăirea lor intensă. Iată o dovadă în acest sens: „ N-ai dormit, iubito, știam că nu dormi,/ nopțile ai frământat pâine pentru zilele mele,/ erai frumoasă în rochia albă cu fluturi albi,/ aș fi vrut să te ajut, dar numai tu știai să chemi soarele/ să rumenească îndeajuns timpul nostru,/ numai tu…” ( pag. 22/ „ Numai tu”).
Poezia Ginei Zaharia se înscrie în modernismul romantic în care eul liric de multe ori este prins în trăiri disonante fără posibilitate de conciliere cum ar fi cupluri gen blândețe-furie, bucurie-regret, speranță-deznădejde. Multe poeme sunt constituite fragmentar cu imagini care nu au legătură unele cu altele însă prin metaforele revelatorii întregesc un tablou unitar.
Finalul volumului este de-a dreptul copleșitor prin poemele în care dorul și iubirea se îngemănează luând chipul bunicii poetei: „Nu plânge , bunico, din potecile mele vor răsări fluor,/ într-o zi își voi aduce câmpia în ogradă,/ și nu te speria de strigătul meu, știu că surzește odată ce-și pune pantofii de duminică/ deseori se agață în morile de vânt,/ dar iată, Carul Mare s-a oprit pe prispa noastră…” ( pag 78/ „Lacrimi de zăpadă”) ; în care amintirile și nevoia de a se simți iar copil se materializează în cuvântul mamă: „ Mai stai să privim cum se coace grâul, mamă, moartea se joacă în culori,/ trimite-o să caute leagănul și cireșul de atunci, să-i spună tatei că ești bine/ să sperie cucuvelele de pe acoperiș,/ tu nu știi să faci figurine din nori/ e noapte, o armată de umbre te strigă, nu le răspunde,/ hai să ne prefacem că nu le auzim!” ( pag 78/ „ Icoana”) ; și cel mai tulburător, patriotismul evocator prin dragostea de țară și graiul românesc. „ Dar haideți să simțim românește, / așa avem siguranța că suntem stăpânii pământului nostru bogat,/ pământul în care aurul duce strălucirea din adâncuri/ în mâinile celui mai destoinic bijutier,/ binecuvântate, panerele stau mândre la ferestrele toamnei,/ satele își plimbă cojoacele în ierni desprinse din tablouri,/ primăverile sunt fecioare răvășite pe dealuri,/ iar verile cântă la viorile vieții,/ alungă lupii din păduri cu sprâncenele stufoase/ cât să ne mândrim, acum și mereu,/ cu sfântul grai românesc”. (pag. 80/ „ Sfântul grai românesc”).
Poeta Gina Zaharia și cu acest volum „Perseide”, aduce dovada unui talent autentic, a unei poezii rotunde , cu amprentă personală, o poezie creată cu mult suflet și emoție, din dragoste pentru cuvânt și cititor.
Mihaela
Meravei
10.02.2018
10.02.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu