”Nomade” un recital de metafore și imagini lirice inedite
.
Autoare a trei romane, dintre care două polițiste și a nu mai puțin de nouă volume de poezii, Gina Zaharia este un nume consacrat al liricii feminine actuale, atât în spațiul virtual cât și în cel public, despre care personalități literare, critici și scriitori cunoscuți, au scris cuvinte valoroase. Astfel criticul Ion Roșioru spune despre Gina Zaharia că este o: ” poetă cu mari resurse şi disponibilităţi lirice, (…) pe numele căreia se poate paria. ”, în timp ce editorul coordonator al editurii Art Book, critic, prozator, poet, doamna Cristina Ștefan, apreciază că poeta : ” cu imaginație complexă, picturală în mișcare, (…) scrie abstract, oniric, completându-și jubilațiile interioare cu vectori metafizici, care spre finalul poemelor iau curbele înțelepciunii cu plasticitate intelectuală. ”. Nu în ultimul rând, istoricul literar român contemporan, criticul Daniel Cristea –Enache, pe coperta volumului de poezii Nomade apărut la editura Omega în anul 2016, apreciază că: ”Gina Zaharia scrie o poezie sentimentală și în același timp meditativă, în care lumea este redusă la câteva elemente simbolice, iar viața – la o sumă de experiențe care trebuie transfigurate.”
Compus omogen din șaptezeci și cinci de poeme, cu o copertă simbolică semnată de apreciatul grafician și pictor Mihai Cătrună, volumul de versuri, Nomade, este un adevărat recital de metafore și imagini lirice inedite, întrepătrunse cu sentimente emoționante, transmise în mod direct sau meditativ.
Comunicarea lirică este amplă, poeta are atât de multe de spus încât nu se rezumă la o mână de cuvinte. Povestea ei este consistentă și pentru a dezvolta imagini uimitoare care să imortalizeze această poveste, ai nevoie de un bagaj lingvistic și metaforic spectaculos, iar Gina Zaharia uzitează de acesta în totalitate. Iată câteva versuri edificatoare: ” am rupt o fâșie de cer l-am ascuns într-o scorbură/ am aprins puțin soarele/ am plecat să stau de vorbă cu pustnicii/ mă așteptau doar câteva umbre sigur erau dintr-o altă viață/ însă niciuna nu s-a suprapus inimii mele/ scorbura era împrumutată trebuia să am grijă de ea până s-ar fi/ umplut de pace/ într-un colț am început să citesc psalmii/ îmi curgeau printre degete câteva împărății/ formidabilă singurătatea asta am zis/ un păianjen îmi mângâia fruntea/ voi strânge pumnul și în el toate versurile exstenței mele/ dacă e cazul voi contesta regatul fără nume/ pe o insulă departe/ s-a scurs tot cerul/ cum să-l leg de copac?”( regatul fără ușă/ pag 43)
Discursul din poeziile volumului Nomade este direct și deschis, uneori autoarea ne dă impresia că vorbește cu o parte din ea însăși, parte care s-a dedublat tocmai pentru a lăsa cale liberă unui dialog open end free, în același timp sincer și emoționant, unde străfundurile unei lumi epice ies la suprafață demascate de versuri emblematice. Astfel metaforele devin subtile, originalitatea lor înflorind în forme stilistice de o virtuozitate evidentă care vor marca întreg volumul. Câteva exemple extrase din context susțin afirmațiile făcute: ”viori mascate într-un singur stup”, ”cântecul acesta se frânge de maluri/ nemurirea se reazemă de zid apoi întoarce capul”, ”un munte cu frac de zăpadă stă în agonie”, ”viscolul se odihnește într-un refren”, ”soarele își aflase în pieptul meu horn”, ”ierburile duc dealuri în spate/ miezul pământului ia foc”, ”zborul este de două anotimpuri”/ ”un cocor îmi înnoadă privirea de cer”/ ”în turla unei duminici se certau norii”/ ”pe horn stau la taifas instrucțiuni de rezistență la secetă”/ ”am găsit primăvara la fereastră/ orbecăia”/ ”mai întrebat de ce tac toate umbrele la fel” s.a.
Poezia Ginei Zaharia este un îndreptar al esteticului în care epitete sonore plasticizează imagini artistice deosebite. Doar câteva exemple din zecile existente în volum vă vor convinge fără îndoială: ”loja soarelui”, ”strigăt geros”, iarnă bolnavă”, luminile migratoare”, ”degetul soarelui”, toamnă flămândă”fântânile mergătoare”, pământul în clocot”, ”otravă domestică”, ”medicina sufletului”, ”gândul meu șchiop”,”muzicieni de lut”.
Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic, caracterizat prin respingerea formelor grave și prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul. Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile și expresie ermetică. ( Wikipedia- enciclopedia literară). Poeții neomoderni precum: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru, A. E. Baconsky au intenționat să redea poeziei atributele firescului și libertatea alegerii formelor de exprimare, refăcând legătura dintre noi și tradiția lirică interbelică.. Autoarea volumului de față scrie o poezie modernistă și cu reflexe neomoderniste, caracterizată de funcția simbolică a mesajului, de personificări inedite, de un imaginar poetic amplu și, mai ales, de metafore subtile. Am ales și de această dată câteva exemple concludente: ”orașul de sub ape are bronhiile mele”, ”sângele orb/ e mai otrăvitor decât veninul rădăcinilor ucise”, ”sau amurgul s-a îmbătat”, ”în mijlocul orașului o moară de vânt tușește” ș.a.
Versurile din volumul Nomade curg în râuri de metafore uneori lin, alteori în șuvoi de mesaje conducându-ne într-o călătorie literară când dulce, când amăruie funcție de sentimentele pe care autoarea dorește să le transmită. Complexitatea cu care își construiește poemele dar și rigurozitatea cu care le acordează la eul liric ne face să credem că nimic nu este făcut la întâmplare iar, poeta, pe lângă talentul nativ, dă dovadă de tenacitate și autocenzură.
Am remarcat, nu numai odată, în versurile acestui volum de poezii prezența simbolică a umbrei. Conform dicționarului de simboluri, umbra este, pe de o parte, aceea care se opune luminii, iar pe de alta - însăşi imaginea lucrurilor trecătoare, ireale şi schimbătoare . De altfel, existența umbrei în poemul de final creează o imagine sentimentală care se va răsfrânge asupra întregii cărți: ”mă rugam să vină iar dimineața/ în fiecare umbră te vedeam pe tin orfan nenăscut/ aveai în mână o creangă și dirijai oastea spre fortăreață/ parcă era duminică/ sau poate simțeam liniștea din zgura pământului/ / (…)te-am găsit/ ești în albinele tăcute din livezi/ de când le pregătesc un atlas pe brațul istoriei!( duminică orfană/ pag 84). Umbra este aspectul yin opus aspectului yang, opoziţia lumină-umbră nefiind decât un prim aspect al vieţii informale, imateriale. Mergând spre lumină, dar şi spre întuneric, o luăm pe un drum care pare să poată duce dincolo de lumină, adică dincolo de orice formă, dar şi dincolo de orice senzaţie şi de orice noţiune. Acest drum nu poate fi decât drumul iubirii, pentru că numai iubirea este aceea care poate dejuca orice formă de umbră, poate face lumină oricărui întuneric. Poate de aceea a ales, autoarea, ca tema predilectă a acestui volum, să fie iubirea și nu una simplă, ci o iubire exprimată simbolic prin diverse forme lirice astfel încât ea să devină un joc de cuvinte și culori poetice , gata să se transforme în poeme picturale, demne de tablourile lui Salvador Dali. Ansambluri de imagini în mișcare care se scurg prin ochii cititorului pe timpul lecturării poemelor Ginei Zaharia, vor da naștere unor trăiri deosebite în sufletul acestuia. Poemul care oferă titlul cărții sprijină afirmațiile de mai sus: ”am strâns pânzele vremea catargelor a trecut/ pustnicii cară lemne pentru aceeași colibă/ arhitectul cu imagini ponosite doarme înțelegător/ a uitat acoperișul într-o parte/ (…) scrijelesc ușor vidul/ hei nomade/ ai uitat că crinolina mea este din safir îndepărtat/ moda nopților în crinolină a trecut/ (…) îmi păstrez obiceiul de a lăsa umbra să te atingă/ cât să treacă prin tine”( nomade/ pag 9).
Cu alte cuvinte, în viață totul este trecător. Timpul, viața însăși, natura, uneori și iubirea sunt nomade, ceea ce lăsăm în urma noastră este important. Nu luăm nimic cu noi, ba din contră, venim pentru a ne lăsa amprenta prin ceea ce facem și suntem, astfel devenim pereni. Poeta Gina Zaharia reușește, și cu acest volum, să lase o urmă de neuitat, nu doar în mintea cititorului, dar și în cartea de onoare a poeziei feminine contemporane.
.
Autoare a trei romane, dintre care două polițiste și a nu mai puțin de nouă volume de poezii, Gina Zaharia este un nume consacrat al liricii feminine actuale, atât în spațiul virtual cât și în cel public, despre care personalități literare, critici și scriitori cunoscuți, au scris cuvinte valoroase. Astfel criticul Ion Roșioru spune despre Gina Zaharia că este o: ” poetă cu mari resurse şi disponibilităţi lirice, (…) pe numele căreia se poate paria. ”, în timp ce editorul coordonator al editurii Art Book, critic, prozator, poet, doamna Cristina Ștefan, apreciază că poeta : ” cu imaginație complexă, picturală în mișcare, (…) scrie abstract, oniric, completându-și jubilațiile interioare cu vectori metafizici, care spre finalul poemelor iau curbele înțelepciunii cu plasticitate intelectuală. ”. Nu în ultimul rând, istoricul literar român contemporan, criticul Daniel Cristea –Enache, pe coperta volumului de poezii Nomade apărut la editura Omega în anul 2016, apreciază că: ”Gina Zaharia scrie o poezie sentimentală și în același timp meditativă, în care lumea este redusă la câteva elemente simbolice, iar viața – la o sumă de experiențe care trebuie transfigurate.”
Compus omogen din șaptezeci și cinci de poeme, cu o copertă simbolică semnată de apreciatul grafician și pictor Mihai Cătrună, volumul de versuri, Nomade, este un adevărat recital de metafore și imagini lirice inedite, întrepătrunse cu sentimente emoționante, transmise în mod direct sau meditativ.
Comunicarea lirică este amplă, poeta are atât de multe de spus încât nu se rezumă la o mână de cuvinte. Povestea ei este consistentă și pentru a dezvolta imagini uimitoare care să imortalizeze această poveste, ai nevoie de un bagaj lingvistic și metaforic spectaculos, iar Gina Zaharia uzitează de acesta în totalitate. Iată câteva versuri edificatoare: ” am rupt o fâșie de cer l-am ascuns într-o scorbură/ am aprins puțin soarele/ am plecat să stau de vorbă cu pustnicii/ mă așteptau doar câteva umbre sigur erau dintr-o altă viață/ însă niciuna nu s-a suprapus inimii mele/ scorbura era împrumutată trebuia să am grijă de ea până s-ar fi/ umplut de pace/ într-un colț am început să citesc psalmii/ îmi curgeau printre degete câteva împărății/ formidabilă singurătatea asta am zis/ un păianjen îmi mângâia fruntea/ voi strânge pumnul și în el toate versurile exstenței mele/ dacă e cazul voi contesta regatul fără nume/ pe o insulă departe/ s-a scurs tot cerul/ cum să-l leg de copac?”( regatul fără ușă/ pag 43)
Discursul din poeziile volumului Nomade este direct și deschis, uneori autoarea ne dă impresia că vorbește cu o parte din ea însăși, parte care s-a dedublat tocmai pentru a lăsa cale liberă unui dialog open end free, în același timp sincer și emoționant, unde străfundurile unei lumi epice ies la suprafață demascate de versuri emblematice. Astfel metaforele devin subtile, originalitatea lor înflorind în forme stilistice de o virtuozitate evidentă care vor marca întreg volumul. Câteva exemple extrase din context susțin afirmațiile făcute: ”viori mascate într-un singur stup”, ”cântecul acesta se frânge de maluri/ nemurirea se reazemă de zid apoi întoarce capul”, ”un munte cu frac de zăpadă stă în agonie”, ”viscolul se odihnește într-un refren”, ”soarele își aflase în pieptul meu horn”, ”ierburile duc dealuri în spate/ miezul pământului ia foc”, ”zborul este de două anotimpuri”/ ”un cocor îmi înnoadă privirea de cer”/ ”în turla unei duminici se certau norii”/ ”pe horn stau la taifas instrucțiuni de rezistență la secetă”/ ”am găsit primăvara la fereastră/ orbecăia”/ ”mai întrebat de ce tac toate umbrele la fel” s.a.
Poezia Ginei Zaharia este un îndreptar al esteticului în care epitete sonore plasticizează imagini artistice deosebite. Doar câteva exemple din zecile existente în volum vă vor convinge fără îndoială: ”loja soarelui”, ”strigăt geros”, iarnă bolnavă”, luminile migratoare”, ”degetul soarelui”, toamnă flămândă”fântânile mergătoare”, pământul în clocot”, ”otravă domestică”, ”medicina sufletului”, ”gândul meu șchiop”,”muzicieni de lut”.
Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic, caracterizat prin respingerea formelor grave și prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul. Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile și expresie ermetică. ( Wikipedia- enciclopedia literară). Poeții neomoderni precum: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru, A. E. Baconsky au intenționat să redea poeziei atributele firescului și libertatea alegerii formelor de exprimare, refăcând legătura dintre noi și tradiția lirică interbelică.. Autoarea volumului de față scrie o poezie modernistă și cu reflexe neomoderniste, caracterizată de funcția simbolică a mesajului, de personificări inedite, de un imaginar poetic amplu și, mai ales, de metafore subtile. Am ales și de această dată câteva exemple concludente: ”orașul de sub ape are bronhiile mele”, ”sângele orb/ e mai otrăvitor decât veninul rădăcinilor ucise”, ”sau amurgul s-a îmbătat”, ”în mijlocul orașului o moară de vânt tușește” ș.a.
Versurile din volumul Nomade curg în râuri de metafore uneori lin, alteori în șuvoi de mesaje conducându-ne într-o călătorie literară când dulce, când amăruie funcție de sentimentele pe care autoarea dorește să le transmită. Complexitatea cu care își construiește poemele dar și rigurozitatea cu care le acordează la eul liric ne face să credem că nimic nu este făcut la întâmplare iar, poeta, pe lângă talentul nativ, dă dovadă de tenacitate și autocenzură.
Am remarcat, nu numai odată, în versurile acestui volum de poezii prezența simbolică a umbrei. Conform dicționarului de simboluri, umbra este, pe de o parte, aceea care se opune luminii, iar pe de alta - însăşi imaginea lucrurilor trecătoare, ireale şi schimbătoare . De altfel, existența umbrei în poemul de final creează o imagine sentimentală care se va răsfrânge asupra întregii cărți: ”mă rugam să vină iar dimineața/ în fiecare umbră te vedeam pe tin orfan nenăscut/ aveai în mână o creangă și dirijai oastea spre fortăreață/ parcă era duminică/ sau poate simțeam liniștea din zgura pământului/ / (…)te-am găsit/ ești în albinele tăcute din livezi/ de când le pregătesc un atlas pe brațul istoriei!( duminică orfană/ pag 84). Umbra este aspectul yin opus aspectului yang, opoziţia lumină-umbră nefiind decât un prim aspect al vieţii informale, imateriale. Mergând spre lumină, dar şi spre întuneric, o luăm pe un drum care pare să poată duce dincolo de lumină, adică dincolo de orice formă, dar şi dincolo de orice senzaţie şi de orice noţiune. Acest drum nu poate fi decât drumul iubirii, pentru că numai iubirea este aceea care poate dejuca orice formă de umbră, poate face lumină oricărui întuneric. Poate de aceea a ales, autoarea, ca tema predilectă a acestui volum, să fie iubirea și nu una simplă, ci o iubire exprimată simbolic prin diverse forme lirice astfel încât ea să devină un joc de cuvinte și culori poetice , gata să se transforme în poeme picturale, demne de tablourile lui Salvador Dali. Ansambluri de imagini în mișcare care se scurg prin ochii cititorului pe timpul lecturării poemelor Ginei Zaharia, vor da naștere unor trăiri deosebite în sufletul acestuia. Poemul care oferă titlul cărții sprijină afirmațiile de mai sus: ”am strâns pânzele vremea catargelor a trecut/ pustnicii cară lemne pentru aceeași colibă/ arhitectul cu imagini ponosite doarme înțelegător/ a uitat acoperișul într-o parte/ (…) scrijelesc ușor vidul/ hei nomade/ ai uitat că crinolina mea este din safir îndepărtat/ moda nopților în crinolină a trecut/ (…) îmi păstrez obiceiul de a lăsa umbra să te atingă/ cât să treacă prin tine”( nomade/ pag 9).
Cu alte cuvinte, în viață totul este trecător. Timpul, viața însăși, natura, uneori și iubirea sunt nomade, ceea ce lăsăm în urma noastră este important. Nu luăm nimic cu noi, ba din contră, venim pentru a ne lăsa amprenta prin ceea ce facem și suntem, astfel devenim pereni. Poeta Gina Zaharia reușește, și cu acest volum, să lase o urmă de neuitat, nu doar în mintea cititorului, dar și în cartea de onoare a poeziei feminine contemporane.
Mihaela Meravei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu