IUBIRE ÎN PATRU PUNCTE CARDINALE

         IUBIRE ÎN PATRU PUNCTE CARDINALE

Gina Zaharia, La est de tine, poezii, Editura Omega, Buzău, 2016

         După ce şi-a încercat condeiul în poezia postmodernă, Gina Zaharia s-a reîntors la forma clasică a versurilor, dovadă a capacităţilor creatoare ale acestei autoare. În acest volum, autoarea abordează această formă de manifestare a liricităţii, în dorinţa de a retrăi emoţiile primelor poezii cu care a făcut cunoştinţă.

         Ea îşi probează astfel, virtuţile poeticeşti în forma lor cea mai pură.

         Volumul „La est de tine” este o călătorie în universul intim, populat de amintirile de acasă, de dorul de locurile natale, de copilărie, de părinţi  şi de primele iubiri, de „O casă zugrăvită cu lumină”. Ludicul se împleteşte cu nostalgicul iar unele poezii sunt atât de cantabile încât ar putea fi puse pe muzică. Par jocuri de lumină în încercarea de a reîntoarce copilăria, adolescenţa, tinereţea şi a le confrunta cu sentimentele de acum. Venirea unui înger nou, „c-o stea de foc în mână”, care i-a bătut în poartă şi a sărutat-o pe frunte, este semnul întoarcerii „de-a lungul unui ieri” iar lumina şi durerea care-l însoţeau, au învăluit-o „în mir şi mângâiere”. (Dor).

         Amintirea îngerului care „Ducea cu el un braţ de iasomie”, al cărei parfum mai stăruie încă, răscoleşte sufletul poetei: „Şi parcă mirosea a veşnicie, / Ori, poate, răsturnase primăveri”, o îndeamnă pe autoare să lase poarta deschisă îngerului pentru a reveni atunci când îi va fi dor. Aceasta ar putea fi o poezie programatică pentru întregul volum de amintiri lirice intitulat atât de frumos.

         Tema călătorului, fie că e înger, fie simplu drumeţ rătăcit „prin ceaţa deasă” purtându-şi în suflet drumul către casă, iar în braţe un buchet de crini înrouraţi, apare şi în poezia „De nicăieri”. Dar şi aici, ploaia de nicăieri înalţă un zid „dinspre infinit”, făcând călătorul să dispară, aşa cum apăruse.

         Reiese limpede, căutarea, bâjbâirea până la aflare a sufletului însetat de sufletul pereche.

         Fenomenele naturale sunt în corespondenţă cu stările poetei, apar frecvent, ploaia, vântul, iar poeta cheamă paşii mamei, să vină printre meri, spre amurg, „Când dau ceasurile-n pârg” şi mai ales, sufletul ei să se aşeze pe un ram şi să fie „luna mea din geam” (Luna mea din geam).

         Şi aici, amintirea se împleteşte cu dorul după cea care a plecat, când „Noaptea purta chip zidit /pe un drum nepietruit” (Luna mea din geam).

         Căutarea continuă şi în următoarea poezie, intitulată „Deşert”, de data aceasta, a unei alte persoane dragi, care a lăsat în urmă, locul pustiu.

         Chipul mamei este o „icoană pe ninsori”, /Adună stele. Toate-ncep să cadă / Şi fac un cer de urme de zăpadă”. De-atâta aşteptat „Şi ceaţa din fereastră e pustie, / Iar strugurii s-au copt în altă vie, / Doar vântul e străjer la noi în poartă, / Stăpân într-o oglindă răsturnată. // Te-au luat cu ei cocorii spre apus. / Şi-atâtea mai aveam, mamă, de spus...” (Toamnă sărată).

         Tema zidirii, reiese nu ca edificare, ci ca închistare în lut, în gheaţă, într-o închisoare virtuală în care te simţi prizonier deşi rămâi în libertate: „Tu începi să zideşti, mă zideşti câte-un pic, / Dar în templul-ateu sunt un gram de nimic. // (...) // Sunteţi orbi, nu vedeţi că zidiţi în zadar, / Crezul vostru e strâmb, poate fi un hotar / Între zorii ce pasc peste-o lume de ger / Şi cei trişti care mor înghiţiţi de mister?!” (Mă zideşti câte-un pic). În acelaşi timp, zidirea înseamnă şi jertfă creatoare.

         Şi iată că poeta îşi scrie imnul iubirii pe un colţ de suflet: „Şi te-am cântat iubire şi ploaie-n templu-am fost, / Nu ţi-am falsat o notă. Acum dă-mi adăpost / Lângă o sete albă. Tăcută şi flămândă, / Voi zăbovi să scutur toţi norii din oglindă. // Poate-am strigat prea tare, poate prin câmpuri crude / Am alergat cu torţe, de parcă erau surde / Şi-n viscolul de noapte un vultur te chema. / Eu nu voiam, iubire, a te înstrăina...// Cresc dinastii de umbre şi roşul pribegeşte, / A răguşit devreme, dar e-mbrăcat regeşte. / Mai face-o plecăciune, mai bate-n gând un cui / Şi tot întinde-o trenă pe drumul nimănui. // S-au înrolat copacii prin foc de vreme rea, / În şurţuri de credinţă stă azi legenda mea, / N-a strălucit vreodată, trăieşte-n jungla firii, / Dar pe un colţ de suflet şi-a scris imnul iubirii.” (Imnul iubirii).

         Poemele Ginei Zaharia au o eufonie fără cusur, au ritm, rimă perfectă, au metaforă, personificare şi toată gama mijloacelor de expresie artistică. Ele induc o stare de bine, sunt pozitive, nostalgice, uneori în ton elegiac, alteori, ritmul e baladesc.

         O frumoasă poezie de dragoste este intitulată „Şi ţi-eram izvor”, în care iubirea se împleteşte cu puritatea rugăciunii: „Iată, ruga noastră, lacrimă-ngheţată, / N-a ştiut s-arunce valurile-n foc, / A trădat misterul ce-mi bătea la poartă / Ascunzându-ţi chipul într-un tainic joc. // Pe o filă rece, cu priviri cernite, / Scânteieri de gală s-au pierdut în gol, / Şchioapătă lumina în genuni, iubite, / Un tenor de umbre-ngroapă un  bemol. // Te-am zărit pe creste, plimbai ceru-n spate, / Frământai risipa, o strângeai fuior, / Într-un vals de rouă mă duceai departe / Şi ţi-eram devreme şi ţi-eram  izvor...”

         Iubirea poate totul, ea opreşte vâltorile ninsorii, iernile, setea viscolirii, îngheţul, ploaia, furtuna, naşte lumina din genuni şi face izvorul vieţii să ţâşnească în deşert.

         Verdele are un rol primordial în lirica Ginei Zaharia. El semnifică viaţa, seva, inima copacului, câmpurile crude, şi rana e verde, până şi sonetul este verde, notele blânde ale cântecului ei sunt îmbrăcate în verde-absolut. Iar iubirea, desigur, nu poate decât „de-un verde împlinit”(Sunete răscoapte). Într-un cuvânt, poeta îşi asumă verdele total: „Ochii plini de răcoare spre tine-i aprind / Şi-ntreg universul în verde-l cuprind”. (Bună seara, cetate).

         „Străina” este o poezie sub forma unui dialog între doi îndrăgostiţi, cuvintele se împletesc, o dată cu inimile şi se înalţă precum aripile aceluiaşi trup: „Mi-e greu să port, iubire, un lanţ cu flori de lună, /Să-l fac să strălucească pe-o inimă nebună, / Mergând printre amurguri să ia cina cu tine, / Deşi cetatea-ntreagă-i pierdută sub ruine! // Aşteaptă-mă diseară, dar încuiată-i poarta, / Iar scările-s ascunse şi nici nu-i cina gata; / Eu sunt un lan de gânduri pe-un colţ de stea tăcută / Şi-ţi bat mereu la uşă cu sete absolută. // Te vreau fiinţă, şoaptă, îmbrăţişare vie, / Nu stea de foc pierdută în zbor spre veşnicie, / Nici chip de nemurire pe-o operă de artă / Ci rouă de fântână cu rădăcini de piatră! // Mai este-un veac de veghe, şi lacătul la uşă / S-o rupe-n mii de ţăndări sub falduri de cenuşă. / Rămâi în turnul nostru, ai grijă să nu-l afle / Şi să-l prefacă hoţii în sunete de harfe. // Mă răsucesc pe-o clipă, mă pierd în noapte-adâncă, / Iar universul nostru e îngropat în stâncă. / Peste văzduhul firii, toţi norii se adună / Să-mi fure infinitul. Şi cât sunt de străină!”

         E poate cea mai frumoasă poemă de dragoste din întreg volumul. Sensibilitate, duioşie, delicateţe, frumuseţe de caracter, nevoia de înălţime, de aer curat şi sublim, toate se regăsesc în ea.

         La fel de frumoasă e poezia: „Să înflorim sihastru”: „Ai văzut, iubite? / Ieri te întrebai / Cum e nemurirea pe un colţ de rai; / Sigur e tulpina pe care urcam / Să-nflorim sihastru într-un ciob de ram?! // Am zidit un templu unde sunt regină / Şi cuprind hotare dintr-un gram-lumină, / Te zăresc adesea pe-o rază de ieri / Împletind altare din mii de tăceri. // Avem lut în palme şi-n deşert izvoare, / Soare-n colivia florilor de mare, / Ne lipseşte luntrea de la nord la sud / Şi o vâslă nouă din ţărm verde-crud. // Prind în mâini corola de jar şi pelin. / Decor enigmatic...cu drag mă închin! / Şi trec peste puntea din hârtie arsă, / Căutând prin valuri, lacrima întoarsă.”

         Ca un ecou, ori ca o replică a acesteia, este poezia „Străinul”. Aici, poeta, prin glasul Străinului, ne dezvăluie câte ceva din propriul laborator de creaţie. Poemele sunt scrise cu glas de rugă: „Le trec prin lut, prin soare, apoi le învelesc / În zece mii de ierburi şi tot mă mai sfădesc / Că nu le-am prins cu grijă, pe umeri, o eşarfă / Care străbate lumea în sunete de harfă”.

         Multe din poezii au structura şi frumuseţea pastelurilor, aceleaşi imagini din natură care reflectă stările omeneşti: „E pace-n pasteluri şi-un nor se încruntă, / Fântânile-s toate fecioare la drum, / Coboară-nserarea pe zarea căruntă / Şi-aduce-a descântec din brumă şi scrum. // La colţ de mesteceni se-ntoarce să-şi strige / Iubirea de-o vară, s-o strângă la sân, / Dar haina-i şireată, rugina-i ajunge / În plete, în sânge şi-un soare hapsân // Pândeşte-ntre cetini sculptate pe stâncă! / În straie de aur, tu tremuri şi taci. / Mă-ntorc spre tulpină. O rană adâncă / Străbate pământul prin lanuri de maci”. (Secetă oarbă).

         Pentru poetă, iubitul este: „croitorul de ger”, „rătăcitor om de zăpadă”; „haiduc de ninsoare”;  „drumeţ de zăpadă, uneori vrăjitor”, altădată spune: „Ai fost izvor fără vărsare / Şi aripă-ntre cer şi mare” (Ramură din şoapta lunii). Printr-o subtilă comparaţie, iubitul este numit: Tu erai pirat de vorbe, eu pescarul de nimic...”(Ţărmuri). În cele din urmă se petrece o simbioză între cei doi, aşa cum recunoaşte poeta: „O clipă am fost tu, numai o clipă, / Era aşa devreme şi târziu.../ Simţeam o rană verde pe-o aripă / Şi tare aş fi vrut atunci să-ţi fiu // Tot ce-ai cântat pe margine de ceruri / Şi ai cuprins în nostalgii de toamnă, / Dar mă semnez cu pasul dintre geruri: / A vieţii tale răsfăţată doamnă...” (A vieţii tale răsfăţată doamnă).

         Însă iubirea cunoaşte şi sincope, depărtări, tristeţi şi trădare: „Prin ger intens mi-e rece căutarea / Şi nici nu ştiu ce zi în tine sunt, / Ne-am rătăcit în ceaţă iar chemarea / S-a destrămat în vechiu-i legământ. // Iubitul meu, e-aşa târziu de clipe / Şi ce devreme pentru ce-ar fi fost, / În stânci de dor iubirea stă să ţipe / Şi să se frângă-n vreascuri fără rost. // Văd parcă o ruletă ce trişează / În seara asta fără de noroc / Şi-n palma noastră, iată, se aşază / Un fluture cu aripi arse-n foc. // Iubitul meu, dă-i aripile noastre, / Gândeşte-te câţi maci au numărat, / Cu ele ar atinge zări albastre / Şi ne-ar găsi în verdele uscat.” (Verde uscat). În altă poezie, autoarea spune, referitor la acelaşi subiect: „Nu mă privi cu spini de tine, / Ştiu că s-a rupt al nostru pod, / Că suntem umbre pe ruine / Şi soarele-i la Polul Nord...” (Maci în doi).

         Din tot ce au trăit cei doi, a mai rămas, după mărturisirea poetei: „Mai am din tot decorul, o hartă de lumină, / Un ghem de neuitare şi-o trecere senină. / Spre înălţimi de vară un vultur se roteşte, / Îmi spune că e seară şi râde nebuneşte”. (Ziua când m-ai uitat pe dig).

         Deşi iubirea nu cere nimic, ea pretinde totul: „Nu-ţi cer nimic, dar dac-ar fi să-mi dai, / Un râu aprins din holdele polare, / Să-ngheţe timpul în frânturi de rai, / M-aş face ţărm cu chip de aşteptare. // De-ar fi să-mi dai oceanul tău de vise, / M-aş umple val pe unde-ameţitoare, / Sărutul vechi al nopţilor închise / Va fi pictat cu semene de-ntrebare. // Nu-ţi cer nimic, dar dacă-ar fi să-mi dai / Romanţe vechi pe fluvii infinite, / Voi adormi pe florile de mai / Şi-n vocea ta mă voi trezi, iubite.” (Nu-ţi cer nimic...)

         Expresii şi sintagme deosebite: „Gerul urcă scări de suflet şi se frânge-n idealuri”; „Purtăm o torţă-n suflet, când tu, când eu, şi-apoi / De-om întâlni suspansul, vom fi într-unul doi.” (Suntem la punctul zero); „Erai dirijor de greieri în pădurea de granit” (Ţi-aş fi fost etcetera).

         În raiul pe care şi l-au construit împreună, cei doi sunt unul pentru celălalt: „Tu fluture, eu pasăre de foc”.

         În „Muntele fără soţ” autoarea îşi mărturiseşte în metafore, iubirea şi dăruirea pentru cel de alături: „Scânteie-ţi sunt pe-un ropot de iubire / Cu spini regeşti şi-o amuletă-n frac; / În timpul tău, adun întru zidire / Păduri aprinse-n pragul unui veac. // Te ştiu culoare şi respir prin tine. / De câte ori ţi-am fost oglindă-n vis / Şi ţi-am pictat o mare-n valuri line / Cu porţi, din loc în loc, spre paradis! // Când rătăceam ameţitor de-albastru / Cu paşi de foc pe ochii înserării, / Îţi eram stea, dar şi tu-mi erai astru, / Şi străluceam egali, deasupra mării. // Port vraja ta la drum de primăvară, / Prin pieptul meu, azi trece-o ciocârlie, / Şi-n zborul ei se-aprinde-a mia oară, / Un câmp de maci pe-o oază de hârtie.”

         Iubirea îşi găseşte expresia şi împlinirea, în acest poem reuşit, numit: „Tu nesfârşire, eu floare-de-colţ”:  „Priveşte, iubite, se-ntind către soare, / Poteci împletite în falduri de sare, / Ne-aşteaptă să ducem iubirea pe creste, / S-o prindem degrabă în pagini celeste. // Cu tine, prin zare, eu voi să cutreier, / Să duci, peste umăr, şi-un cântec de greier. / Ascultă iubite, un cor de izvoare / Ne strigă pe note...Ce dulce chemare! // Iar codrul îmbracă veşminte de azi / Din ropot sălbatic şi murmur de brazi; / Ne plimbă în verde şi-n munţi fără soţ, / Tu nesfârşire, eu floare-de-colţ...”

         Găsindu-şi împlinirea în Sfânta Taină a Căsătoriei, iubirea mai responsabilă, mai conştientă de binefacerile sale: „Mă vezi cu ochi de rouă, ce poate fi mai sfânt / Decât să legi iubirea cu tainic legământ? / Am inventat în grabă un anotimp de dor, / E-a toamnei simfonie ce arde-ntr-un izvor. // Ne regăsim, ne pierdem, noi, muritori de rând, / Prin sensuri înrobite trec stările cântând: / Tu eşti pescar de mine, eu nufăr sunt de vânt / Şi înfloresc în tine din cer până-n pământ! // Pe bolta serii noastre curg litere-n izvoare, / Protagonişti de-ntinderi purtăm în noi cărare, / M-am colorat vitraliu, te port în zbor sihastru, / În anotimpul nostru îţi scriu un gând albastru” (Poveste de toamnă).

         De altfel, toamnei, poeta îi dedică mai multe poeme şi-i scrie chiar şi un „Răvaş pe toamnă”: „Îţi scriu, iubită toamnă, răvaş de bucurie; / Cu plecăciune, iată-ţi prind mâna aurie, / Am pus în plete frunze, fereastra ţi-e deschisă, / Revarsă ploi în mine, cu patima aprinsă! // Aştern fântâni de vise pe vara ce-a trecut, / Te strig uşor pe nume, eşti iarăşi început, / Prin codri-adânci şi tainici lumina-i reverie, / Sosesc în tine toamnă dar nu plătesc chirie! // Pe cerul amăgirii se înteţesc furtuni, / Te rog, mărită doamnă, prefă-le în minuni, / Dă-mi liniştea din ape şi zbor înalt de cânt, / Poarta cetăţii tale să-mi fie legământ. // Când valul vieţii-n pace îşi plânge ţărmul trist / Pune-mi pe chip cununa de rege optimist; / Şi dacă setea clipei va-ngenunchea-n lumină / Te rog mărită doamnă, dă-i suflet să revină! // Mă regăsesc în tine, în tine m-am născut, / Eşti un ocean de bine, feerie de-nceput, / Îţi cânt din zori în seară cu ochi de rogvaiv / Şi-n cercuri de lumină alerg definitiv.”

         Poezia Ginei Zaharia este stenică, e ca o adiere înmiresmată care vine de la florile de pe înălţimi. Sunt ninsori din mătasea crinului şi irisului delicat care-ţi aduc muntele mai aproape: „Şi mi-erai pod devreme şi parcă-mi tot spuneai / Că florile iubirii ne sunt zăpezi din rai...” (Ca o legendă albă).

         Şi dincolo de toate acestea, dincolo de poveştile de o secundă, rămâne chemarea Poeziei – regină peste timp şi spaţii, care va dăinui în eternitate.

CEZARINA ADAMESCU

24 Mai 2017