Călători prin tranșeele unei jumătăți de soare

Gina Zaharia face parte din plutonul poeților care atunci când scrie un vers naște gânduri și teama de a risipi aceste gânduri mai departe de următorul vers scris. Pare mai degrabă poeta ce epuizează puțina lumină din tablourile rembrandtiene, iscând dintr-un reflex interior, iluzia luminii, menită să fie întinsă (ca pe pânza pictorului) undeva departe de partea umbrită (având ca simbol: Luna) și partea strălucitoare (având ca simbol: Soarele). De departe o poetă feministă de o sensibilitate lirică uneori incandescentă (după unele critici); mai curând, face parte din categoria poeţilor care scrie o poezie anticonvenţională şi neo-suprarealistă la nivelul imaginarului, punând accente pe reconstituirea pseudo-epică a unor stări intime proiectate într-un tablou cotidian. Cu volumul recent: „Nomade” (Ed. Omega, 2016), forțele nemărturisite ale ființei sale iscoditoare de gânduri ne atrag (ca pe fluturele atins de lumină) în extazul său. Poezia ei, în mare parte meditativă, își are tranșeele împinse până la limita constructivismului pe acea presiune osmotică de convieţuire între concret şi abstract, iar poemele sale adăpostesc în spatele unei rostuiri simpliste, un neprevăzut al rostirii. Cu alte cuvinte: „noi temerari investesc în pragul nostru/fac o rotație completă și dispar/într-un ochi se deschid cele mai mari târguri” (vezi: nomade). Poeta, de la care „am învățat cum e să crestezi/inima ciocârliei”, ar vrea să-și țină în umbră (vezi: luna ca simbol) visele, într-o astfel de călătorie „în zona crepusculară”, numai că acestea, precum nisipul, i se pierd printre degete. Dar vă asigur că sunt degete care pipăie, prin vers, margini de lumi: „abia am deschis fereastra îmi tremurau mâinile/era oarbă și străină/la colțul orașului niște cosași se ceartă pe zilele fără soț/marea se adâncește cu mii de trepte/trena de azi îi este pânză are pasul drept și privirea spre cer/iar eu dorm Doamne/dorm cu vreascuri în gând” (necunoscut).
Faust, personajul titanului din Weimar, ne arăta cum „fiecăruia din naştere i-e dat/să zboare cu simţirea-n lung şi-n lat”. Că i-e dat poetului să nu păşească doar pe drumul cunoaşterii şi să nu se mişte numai în limitele raţiunii care i-a adus și decepţii şi să aspire către viaţa care sălăşluieşte atât înlăuntrul său cât şi în cele „cereşti limanuri”, asta înţelege și cititorul ei. „Poate ai călătorit în zona crepusculară” când „dinspre soare se auzeau carele” (spune autoarea), nu atât pentru a afla „toate scările/câteva aripi” ce i-au încredințat „secretul omului fără cetate”, cât curajul celui care avea să-i trimită - „luna să-mi mângâie chipul” printre acele „răzoare”, în care -, simte și cititorul cum „ne știam jucând volei cu luna”. Ne-am pune firesc întrebarea: ce căutăm noi pe „frontul” aflat la „un soare distanță”, în timp ce poeta doar întinde mâna sub acoperișul turnului unde „au crescut ierburile până la glezne” și „în podul palmei răsare luna”? Bulgărele de lumină al minţii („mă pierd în imagini”) nu-i la rându-i, tot un Eldorado al închipuirii noastre? Ce să căutăm noi prin acest labirint sfielnic al gândurilor sale, dacă dinspre soarele de unde se auzeau coborând carele, atunci când spune: „am adunat țărâna șoaptelor și am făcut streașină pentru ochiul/care separă/apa de soare”, nu-i decât tot o aură înstelată a gândului şi aplecarea poetei către visare/rostire? Încordarea fantastică la care ne supune imaginația seamănă cu împietrirea unui fulger cu rădăcinile până la cer. Trebuie să te fi risipit în bucăți pentru a-i conferi cititorului o mască a maturităţii decepţionate, deşi tabloul zugrăvit de poetă pătrunde în teritoriul suprarealist, la nivelul imaginarului, cu o notă de un optimism-glacial, iar poetei îi reuşesc construcţii, în plan ideatic, de mare efect: fulgerări ideatice surprinzătoare, o imagistică plină de vitalitate, o continuă mişcare a semnelor şi contururilor abia ghicite. Căci cine poate avea „toate cheile fără să le încurce?” – întrebare la răscrucea retoricii. Dar să înnodăm ploile în dansul lor sălbatic, cum sugerează poeta Gina Zaharia: „un cocor îmi înnoadă privirea de cer/parcă vine dintr-un război caută cuiburi de ceramică/poate mâine va pleca și el/am dereticat prin tot alaiul tăcerea cunoaște colțul cel mai bun/un roi de vorbe s-a agățat în plasă” (nu mă aleg cu nimic).
Multe minuni suprarealiste se întâmplă în poezia Ginei Zaharia. Uneori „plouă cu licurici fără număr” și „un munte cu frac de zăpadă stă în agonie”, iar „soarele își aflase în pieptul meu horn/să-mi vindece întunericul”. Ceva mai încolo dăm de ciocârlia care „pornește să cânte din tabloul cu spini”; „în mijlocul orașului o moară de vânt tușește” ; „se înnodau ploile în dansul nostru sălbatic”; „o pajură și-a făcut cuib pe raftul cu emoții” etc. Există și multă bucurie dorită a ne fi transmisă și nouă, în transfigurările imagistice ale poetei buzoience: „ascultă cresc copacii deodată/ce feerie pe marginea stâncilor acolo e țara cu ferestrele în drum/prin ea trec sensuri cochete/un fel de târg al leagănelor uriașe/răsucite în jar” (nopți gemene). Odată cu lumea ce tinde dinspre poezie spre el, ca înspre centrul ei, cititorul va aluneca, cu certitudine, dinspre concretul lumii imediate spre poveste, ca element al rezistenţei în această lume prin care bate „norocul” precum o haină pe care urmează doar s-o punem în spate și „am putea atinge cotul cerului”.
Cartea îşi aşteaptă în continuare criticul care să-i descifreze pe mai departe „dispariția aceea miraculoasă la vremea cinei și fixarea/unui punct pe cer/de care să ne agățăm somnul”, (din „mă privești când dorm pe semilună”), pentru că e aici, în această frumoasă carte de poezie, şi pariul autoarei cu poezia: „îmi place să cred că din copacul de ieri mi-ai dăruit o fereastră/și două privighetori” din bietul unui înalt de gând care așteaptă vestea „spre cel mai bun/ translator/să se vindece de enigme”.
Dar, putem noi, oare, a răspunde, privind în „oglinzile în care apusul și răsăritul se desfată”, la întrebarea ce presupune un dans de umbre ce constituie o lume: „Cine poate avea toate cheile fără să le încurce?” Fie și numai gândindu-te la aceasta, câtă fericire în a visa, ce libertate a rostirii, cât spațiu se poate da poeziei când călătorești, odată cu poezia Ginei Zaharia, prin tranșeele unei jumătăți de soare!
Tudor Cicu