”Și
parca mirosea a veșnicie”
Prezență
discretă, o ființă diafană, de un bun simț rar întîlnit, în fond trăsături care
definesc personalitatea omului și scriitorului, Gina Zaharia precizează pe
copertele cărților recent apărute „Nomade” și „La est de tine” cuvântul poezii.
De
regulă autorii sunt seduși de termenul de poeme, alții de elegii,
așa cum a făcut-o în decembrie 1883 Maiorescu cu primul volum al lui Eminescu, pe
care-l intitulează chiar „Poezii” și care pentru toți aspiranții la nemurire ar
trebui să constituie un reper fundamental.
Într-o
primă etapă, pentru că vorbim despre „Nomade”, povara cuvântului e înrobitoare,
instincual, poeta nemaisuportând acumulările dintr-o serie de trăiri care-i
aparțin numai ei, și decupează parcă segmente dintr-o realitate aproape
devoratoare: „dintr-o dată sosiseră cocorii/ în romburi de gală/ aveau voci din
firele dragostei/ unele mai îndrăznețe/ altele coborâte din picturi emotive/
m-au înlănțuit pe loc/ am aflat/ cântecul temnițelor e o invenție a fericirii...
(„prin jocuri cardinale”) sau... ”știi semnul acela șerpuit din mijlocul
pădurii/ tăietorii de lemne au crezut că pot face din el cea mai bună/ vioară/
de copacul misterios nici vorbă...” („prețul unui veac fără tine”).
Poemele
curg într-o simetrie proprie trăirilor sale încât „bietul actor e nevoit să
improvizeze rolul scenariului, violonistul încurcă ariile, astfel că poeta se
regăsește cu brațul plin de săgeți ca să poată evada cu iubitul din toate
grotele”.
Mi
se pare a fi „Nomade”, dacă nu greșesc cumva, o continuare a „Talazurilor”,
precedenta carte de poezie în care eroina se aseamănă cu acel Ulise la
întoarcerea lui din cruciada la care l-au proviocat semenii, dând o altă
perspectivă, universul poetic căpătând proporțiile unui decor cunoscut parcă,
datorită utilizării simbolurilor care nu sunt altceva decât elemente de rutină
cotidiană.
Cealaltă
față a medaliei e cuceritoare prin capacitatea poetei de a reda imagini aproape
obișnuite aș zice, dar cu o forță de sugestie seducătoare, cum numai la Ana
Blandiana am mai întâlnit: („Știu puritatea nu rodește/ Fecioarele nu nasc
copii/ E marea lege a maculării/ Tributul pentru a trăi” – „Călcâiul
vulnerabil”) sau la Ileana Mălăncioiu, în prima ei carte ”Pasărea tăiată” și
apoi în „Către Ieronim”. Iată numai două strofe din poezia „Dor” a Ginei
Zaharia care sugerează afinitatea ei cu poetele amintite:
„Îi stralucea, la
piept, un soare mut,
Și-avea, de-acum,
lumină și durere,
Apoi s-a îndreptat
spre-un țărm de lut.
Curgeau, din cer,
și mir și mângâiere.
Dar am rămas, în
gol, cu mâna-ntinsă,
De nicăieri, s-a
arătat un nor.
Înger iubit, îți
las poarta deschisa,
Poate-ți va fi, la
noapte, iarăși dor!”
De
altfel maestrul Daniel Cristea-Enache a asesizat esențialul în textul de pe
coperta a IV- a, mai eles că interviurile sale cu marea poetă Ileana Mălăncioiu
reunite într-o carte, zguduie încă numai acele conștiințe pentru care arta e
miracol și spaime.
DUMITRU ION DINCĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu