STIHURI DE AŞTEPTARE ŞI DE
IZBÂNDĂ
Gina Zaharia, Nomade,
poezii, Editura Omega, Buzău, 2016
O poezie a viziunilor stranii din
universul imediat, prefirată printre gene ca şi când provine din aţipire, din
starea de oniro-luciditate. O poezie a tornadelor care scrijelă zidurile, a
viorilor „mascate într-un singur stup”,
o poezie „cu mistere de lut”,
concretă şi abstractă în acelaşi timp, ne oferă Gina Zaharia în acest volum,
intitulat frumos „Nomade”. Nomade fiind cuvintele care aleargă care-ncotro şi se
învârt într-un „dans violet”, în „frunzişuri de ploi”. Nimic mai
convingător. O poezie izvodită din chiar „inima
ciocârliei” (până la a nouăzeci şi noua
vară).
O poezie a metaforei, amirosind a busuioc, a spice
arse, a tuberoze. Poeta ne plimbă cu „trăsura
luminii” printr-o „golgotă de nori”
care coboară dintr-un cer în alt cer, amestecându-se cu verdele pădurilor
subacvatice.
În fiecare poem stă pitită o poveste,
un petic din tine, cusut cu migala dantelăresei ţesând firele de lumină cu
azurul privirii.
Poezia Ginei Zaharia este o poezie a
verbelor de mişcare, nu degeaba se numeşte „Nomade”: a trece, a
curge, a străpunge, a coborî, a duce, a apărea, a plimba, a veni, a goni, a
ploua, a muta, a merge, a pleca, a arunca, a aduna, a împărţi, a se întoarce, a
căra, ş.a. Dar „nomade” este şi apelativul cu care poeta îşi cheamă iubitul,
semnificând mişcarea, plecarea, venirea. În aceeaşi măsură şi verbele statice
care indică în acelaşi timp, o mişcare, implică o dinamică: „mă ridic pe vârfuri”; „o umbră îşi pune mâna
la ochi”; „nemurirea se reazemă de zid”; şi altele.
Gina Zaharia scrie o poezie
post-modernă, o poezie de stare, transfigurată-n metaforă. S-a renunţat la
semne de punctuaţie, la ritm, la normele versificaţiei clasice, ea îşi ajunge
şieşi şi atât.
Poezia care dă titlul volumului
este o ilustrare a trăirilor poetei, transfigurate în imagini poetice: „am strâns toate pânzele vremea catargelor a
trecut / pustnicii cară lemne pentru aceeaşi colibă / arhitectul cu imagini
ponosite doarme înţelegător / a uitat acoperişul într-o parte / frigul îndrumă
oaspeţii în spatele uşii albe / manopera asta mă dezmoşteneşte / trebuie să tai
lanţurile // confortul din replicile artizanale meditează / mut soarele puţin
mai încolo – un fel de strigăt geros / scrijelesc uşor vidul / te trezesc / hei
nomade / ai uitat că amuleta mea e din safir îndepărtat / moda nopţilor în
crinolină a trecut // noi temerari investesc în pragul nostru / fac o rotaţie
completă şi dispar / într-un ochi se deschid cele mai mari târguri / celălalt e
la o galerie celestă / astăzi ai îmbrăcat cămaşă dublă / de aceea toţi fotografii
vorbesc în şoaptă / îmi păstrez obiceiul de a lăsa umbra să te atingă / cât să
treacă prin tine” (nomade).
Cartea de faţă e un prelung monolog în surdină, în
faţa oglinzii în ale cărei ape se disting nălucile sufleteşti, care se zbat să
iasă la lumină. Adunate într-un punct vibrator, versurile urmează un fir
principal în care se dizolvă toate trăirile. Cu poezia trasă pe trup şi pe
suflet, poeta spune: „am putea atinge
cotul cerului” (vremea de coasă),
pentru că: „viscolul se odihneşte într-un
refren / pentru el a trecut vremea de coasă” (vremea de coasă).
Versurile te surprind de fiecare dată în alt fel,
sunt neaşteptate, rebele, neconvenţionale, uneori e greu să ţii ritmul gândirii
poetice, dar treptat, te obişnuieşti cu stilul lapidar, eliptic, concis şi
încerci să descifrezi sensurile adânci care se ascund în ele: „mergeam cu ploile spre stepă / voiam să par
altceva decât un spin poate o lebădă / înfăşurată în liane / auzeai şuieratul
luminii restul se adâncea în tine / mă ţineam de sfori te ştiam păpuşarul din
dreptul cascadelor / îmi pusesem pălăria pe ochi nu eram şic // de ce mă
priveşti când dorm pe seminulă? // mersul pe sârmă e o artă deseori te zăresc
întinzând pânza / acrobaţia roşu-intens şi câteva grame de nebunie / fac
reverenţă / mă îndoiesc că ai luat parte la ritualul nisipurilor uriaşe / îmi
place să cred că din copacul de ieri mi-ai dăruit o fereastră / şi două
privighetori.” (mă priveşti când dorm pe
semilună).
Ce se constată la rima vedere asupra poemelor
Ginei Zaharia: într-un singur poem coexistă în bună pace, alte câteva poeme
scurte, fiecare de sine stătător. Chiar şi poeme într-un vers sau chiar în două
versuri: „auzeai şuieratul luminii restul
se adâncea în tine”; „mă ţineam de sfori
te ştiam păpuşarul din dreptul cascadelor”; „mă îndoiesc că ai luat parte la
ritualul nisipurilor uriaşe”; Distihuri: „îmi place să cred că din copacul de ieri mi-ai dăruit o fereastră / şi
două privighetori”; „voiam să par altceva decât un spin poate o lebădă /
înfăşurată în liane”; „acum ştii că oraşul de sub ape are bronhiile mele / şi vârsta
meditaţiei” ş.a. (mă priveşti când dorm pe semilună).
Citite în acest fel, pot fi meditate şi pus în
valoare mesajul, esenţa versului. Dar toate la un loc, capătă coerenţă.
Universul propus de poeta Gina Zaharia
este unul straniu, „propriu şi personal”, nu se aseamănă cu nimic din ce ştim
şi am citit. Ea şi-a creat o lume a sa, în care se întâmplă lucruri pe care
vrea să ni le împărtăşească. Personajele ei sunt: un bătrân, alchimistul, clovnii,
vânzătorul de zori, negustorii de rubin, necunoscutul de ceară,
copilul-de-vară, pustnicii, arhitectul, oaspeţii, omul care trăieşte pe
acoperiş şi care delirează, un vraci, vâslaşii, paznicii, acrobaţii, dirijorul
de piatră, omul de fier, păpuşarul, cântăreţul de ceară, santinelele, dar şi: „doi grăniceri unul îşi caută mireasa / celălalt doarme cu o bancnotă
în mână”, în afara personajului-martor căruia îi sunt adresate mesajele,
cel care stă deoparte şi priveşte, ascultă şi arareori intervine. Binomul eu-tu
se desprinde adeseori, în ipostaze diverse: „tu dai ocol tăcerilor eu le fur mărul din suflet”; „eşti aici dar sigur
porţi o năframă pe suflet” (Nopţi
gemene).
Percepţia obiectelor şi
fenomenelor este alta decât a omului comun: „liniştea
citea gazeta”; „sunt convinsă că amurgul s-a îmbătat / parcă are ochii mai
trişti” (păsările solemne aleg verdele
trainic); „în mijlocul oraşului o moară de vânt tuşeşte” (piatră solară); „un ghem de umbre
tuşeşte” (necunoscut). Un univers fantast în care totul este
altfel: misterul naturii este cu totul deosebit. Este o apropiere de basm, cu
elemente fantastice: „ierburile duc
dealuri în spate acoperă turle / miezul pământului ia foc sâmburii şi-au
pierdut rădăcinile / la loteria soarelui / plâng faguri în cupe golgota se
răsuceşte infinit de simplu / ce joc este acesta / de ce toate carele sunt
trase de furnici / iar prizonierii îşi schimbă cămăşile de forţă / peste câţiva
zori voi afla” (necunoscut). Şi:
„un roi de licurici mă acoperă /într-un
creion de vineri”(necunoscuta din
aprilie îşi dă demisia); „de nicăieri o nimfă cânta la pian / luceferii se
aşezaseră pe clape”(incolor).
Poeta priveşte realitatea prin dioptrii
personalizate ori cu o lupă specială care schimbă proporţiile după linia
sinuoasă a inspiraţiei. Prefirate şi personalizate astfel, lucrurile dobândesc
însuşiri şi capacităţi noi, ca în poveste: peria aruncată peste umăr, ridică o
pădure între Făt-Frumos şi zmeu, pana de pasăre devine aparat de zbor. Autoarea
ştie să mânuiască astfel cuvintele, încât să-i slujească în cea mai deplină
credinţă. Apare şi un „cârmuitor de zerouri” : „omul care trăieşte pe acoperiş delirează /
să-mi caut alt continent zice / unde amiezile nu m-ar putea orbi / mai mult
decât săgeţile acelea întemniţate // ar fi mai confortabil un cârmuitor de
zerouri / un fel de păstor cocoşat de griji / care să ducă am(n)arul spre
cremene / să-l înveţe să rabde / în grote veritabile”. Ipostazierea poetei
în melcul care îşi ia casa în spate este foare originală: „un elefant se adapă din pumnul meu / îi simt repiraţia / inversăm
rolurile am câteva deşerturi de trecut / îmi iau casa în spate şi plec / un roi
de albine mi se aşează pe buze” (cârmuitor
de zerouri).
Tema melcului care merge prin
stepă este reluată şi în altă poezie: „crezi
că n-am simţit melcul care ducea în coarne cerul” (un singur salt).
Uluitor este şi autoportretul autoarei
din poezia „scoici fără tine): „am
fost arcuşul soarelui / să fi cochetat oare într-o altă viaţă cu vioara / nu
cunoşteam notele învăţasem să le adun dintr-un far / magnetul de dor purta
vocea dulce şi privirea continuă / la câteva respiraţii / trebuia să cobor din
văpaie să desenez o aripă / dincolo de zâmbet începea sahara // m-am sălbăticit
un pic speram să-mi păstrez cerul / într-o fotografie măcar / la cotul nopţii
s-a auzit şuieratul ultimei spovedanii / ca o stea călătoare / solstiţiul
dragostei se înţepase în deget cu o literă / de atunci nu mi-a mai scris decât
nişte porunci / veneau ca un uriaş cu oraşul în spate / şi asfinţeau într-o
bunăvoinţă haotică”.
Un portret extrem de original
pentru o poetă a cărei voce este unică în literatura contemporană.
„din gama verde” este prima poezie
în care autoarea i se adresează partenerului cu apelativul „iubite”: „un
vulcan subacvatic împrăştie tainele aici avem palma / ca o pavăză / a
necunoscutelor îmbobocite / mergi de povesteşte că putem să ne facem o casă /
între două golfuri / atâta nesfârşire într-un creion-dirijor şi desoinic /
poate luna de vară îţi va opri o creangă / din toate bătăile inimii // ne
trebuie o sonoritate şi o manşetă a dragostei / le vom surprinde ca un clovn /
care n-a zâmbit niciodată / ori un pescar de noapte dintr-un tablou / prin care
s-a destrămat un fulger / din gama verde”.
Multitudinea sensurilor şi a
nuanţelor te obligă să-ţi ascuţi atenţia şi să încerci să descifrezi înţelesul,
ceea ce nu e întotdeauna lesne. Poezia Ginei Zaharia se adresează iniţiaţilor
şi iubitorilor de versuri şi nu e prea uşor de digerat. Valoarea ei este dată
de imaginile create care nu sunt deloc comune: „în fond nu furasem decât mărunţişul sinelui / şi tusea unui greiere” (la sanatoriul de zâmbete).
Teme predilecte: urcarea/căţărarea pe
stânci, cioplirea viorii din trupul lemnului, motivul melcului mergând prin
stepă, şoimul şi şarpele, (gândurile şerpuiesc, există semne şarpuite în
mijlocul pădurii), „mă duc să verific de
ce şerpuiesc ultimele noastre gânduri / printre peroane” (dark I); „cald pe ramuri/ sunt şerpii cerului”, „se strecurau şerpi în clepsidră”, etc., motivul înălţării zmeielor, „am înălţat zmeie cât cuprinde risipa” (când mor enigmele). Un alt motiv
poetic, mai puţin întâlnit la alţi poeţi, este motivul diezilor: „ochii mei aruncă diezi” (dark I); „am intrat într-o pânză picturile începeau cu noi / şi se
răsfăţau în diezi” (preţul unui veac
fără tine);
Tema viorii apare de mai multe ori: „am fost arcuşul soarelui / să fi cochetat
oare într-o altă viaţă cu vioara” (scoici
fără tine); „nu uitaţi buchetul acela de viori aţi triumfat cu ele”(dark III); „am ales tabloul cu vioara
spartă puteai pătrunde / prin orice latură / de acolo mergeai incognito / până
spre deşert” (incognito).
De asemenea, tema deşerului este destul de
frecventă: „acum ştiu / sahara a devenit
o lingură arsă / din care a gustat într-o joi / dragostea” (zgârieturi pe cer);”de acolo mergeai incognito / până spre
deşert”; „brazda secetei ucide muşuroaie de dor”(facă-se voia vântului).
Un poem de mai mare întindere este „dark”,
alcătuit din trei secvenţe lirice.
Poeziile Ginei Zaharia sunt
atemporale şi aspaţiale. Ele se petrec în timpul cât „se cocea fânul”, când „gleznele
mele atingeau roua”, când „caii
sălbatici muşcau merele căzute la marginea misterului”, iar ca locaţii, „în depărtări”, „în ţara secetei”;”pe strada
polilor opuşi”, „până la turnul duminicilor”; „la cota zero”; „prin oraşe
fantomă”; „în pădurea aceea”, unde „vântul
trânteşte poarta raiului” sau „dincolo
de zâmbet începea sahara” (scoici fără
tine), deşertul, „deşertul e
verde mai lipsesc câteva raze răscoapte”, (sonet
ghimpat). Dar şi în „oraşul de
sub ape” (mă priveşti când dorm pe
semilună). Poeta îşi aduce aminte că: „eram desculţă şi urcasem pe stânci atingeam cerul / se înnodau ploile
în dansul nostru sălbatic / apoi că am intrat într-o pânză picturile începeau
cu noi / şi se răsfăţau în diezi / un rac se plimba prin culori / de atunci
urăsc racii” (preţul unui veac fără
tine). S-ar zice că autoarea nu vrea să se desconspire, folosind un
limbaj neutru, sau nu se implică. Declaraţiile partenerilor sunt discrete,
neangajante, fără patetisme. E vorba mai degrabă de nevoia de dragoste, de
dorul de dragoste, decât de împlinirea ei. Şi mai apare şi o absenţă
îndelungată care durează preţ de un veac, aşa cum mărturiseşte autoarea. Poeta
are o pudoare a confesiei, nu-i stă la îndemână să se despoaie în faţa tuturor.
Dar puterea ei de seducţie este nemăsurată, aproape şocantă: „am
aruncat cu pietre în neant dormi strigam / un corb venise să-mi dea replica
despre bună-purtare” (hoţ de virgule).
Altfel, sentimentele sunt sugerate, abia presimţite, ceva „între da şi nu”, par să vină mai curând
din viitor. Dar ce frumoasă e declaraţia: „tu
eşti mai bogat cu un eu” (incognito).
Dragostea se petrece pe alt plan, unul subtil, atemporal: „la miezul întunericului va fi un incendiu ştiam / de când am plămădit
împreună / vinul din flori-de-mai”
(sărut pe mare). Şi doar: „din
când în când un fenomen ludic / îşi face loc printr-un arc” (dark I). Şi: „îmi rezemaseşi de cer o scară şi câteva creneluri blânde / pe arterele
inimii se întreceau hohote atât de albastre / încât norii amuţiseră într-un
sărut” (prin jocuri cardinale).
Ca repere temporale, poeta alege: „ieri ţi-a lăsat la poartă parfumul dintr-o
carte exotică / astăzi a închiriat un fulger / mâine va decoda preţul unui veac
fără tine” (preţul unui veac fără tine).
Din unele titluri de poezie
răzbate tristeţea pierderii iubirii: „soici
fără tine”; „preţul unui veac fără tine”; ş.a.
Fenomenele naturale, elementele cereşti sunt
prezente, dar au cu totul altă manifestare decât cea obişnuită: „credeţi că mă pot odihni ştiind că luna s-a
spart / în ochii voştri?” –(dark III), întreabă poeta. Altădată, „în dreptul casei tale dormea luna” (la sanatoriul de zâmbete). Şi: „în părul meu s-a aşezat luna / astăzi mi-a
jurat orbeşte mâine îmi va picta / vocea ta” (sonete de mai); „în podul palmei răsare luna (cu fiecare tăcere). „există fulgere îndrăgostite” – (cu fiecare tăcere) – ne asigură
poeta şi o credem pe cuvânt. Lumina are o mare influenţă asupra omului: „lumina aceea degrade mă ucide / seamănă cu o
închisoare a păsărilor înalţă triluri” (niciodată).
Lumina poate fi uneori o capcană care te prinde în ghearele ei: „pe ecranul meu incomplet / nişte gheare
m-au prins în capcana luminii” (capcana
luminii).
Ostaşi, grăniceri, ocnaşi, alpinişti,
vânători, paznici, un vizitiu de onoare, cu toţii trec prin poezia Ginei
Zaharia, lăsând urme mai mult sau mai puţin pregnante.
Sentimentul religios este şi el, abia
presimţit: „într-un colţ am început să
citesc psalmii / îmi curgeau printre degete câteva împărăţii / formidabilă
singurătatea asta am zis / un păianjen îmi mângâia fruntea” (regatul fără uşă).
În poezia „prada-capodoperă” autoarea îşi dezvăluie
setea de înălţimi: „aş fi vrut să fiu
vultur să-mi întind aripile / peste toate arterele plesnite să zăresc de
departe / prada-capodoperă / pusă la uscat sub ape / când mi-e foame să
traversez oceanul în cantităţi cameleonice / ghearele să răsădească lejer
copaci acvatici nimic mai mult / prin setea de odihnă să-mi trec dorinţele
olarului mut / aş fi trăit o groază de ani într-un colţ de stâncă”.
Relaţia poetei cu timpul este şi
ea foarte originală: „din când în când
aleg să arunc firimiturile / din coşul timpului / în bagaj îmi pregătesc
culorile uneori curcubeul le destramă / pe partea mea” (prada-capodoperă).
Şi mai şocantă este declaraţia autoarei din
aceeaşi poezie: „am devenit cuarţ pe
nisipuri străine / locuitor al dunelor de noroc îmi tot duc leagănele la mare /
pe nisip am râs şi eu doamne cum îmi ardeau tălpile la doi / milimetri de flux
// somniferele au devenit un lux îmi brodează visul” (prada-capodoperă).
Deşertul, urcuşul sub paşi, coborâşul în sân, zona
crepusculară, simboluri legate de linia vieţii, ceasuri platonice, „efect incandescent rebel ca aerul pădurii”,
puncte cardinale, cutremure solare, toate acestea constituie „faptul divers” din care poeta brodează
poezii (cutremure solare). În alt loc, poeta spune: „pe dunele înserării se zăresc aripi trăsnite
/ un singur fulg e al dragostei” (niciodată).
Poeta ne dezvăluie şi „secretul omului fără cetate”: „într-o toamnă am dorit să construiesc o
cetate / n-aveam idee cum s-o aşez / răsăritul era peste tot / am dat cu banul
şi am orientat-o spre un izvor / prin care nu răzbeau tunete // tu aşezai punţi
între rouă şi fluierul vântului // am zidit fereastră peste fereastră / ieşisem
din tipar / însă proiectul din inimă arăta bine mă domina / îngenuncheam atentă
pe scări îmi ştergeam fruntea de fulgere / ucenicul din mine avea un Dumnezeu
şi un cuib / în care-mi odihneam liniştea // din când în când te auzeam
alungând miezul nopţii // nu ştiu de o voi termina vreodată / pe horn stau la
taifas instrucţiuni de rezistenţă la secetă / şi simfonii de hârtie / dar am în
suflet toate scările / câteva aripi mi-au încredinţat / secretul omului fără
cetate”
Prin poezia ei ultramodernă, Gina
Zaharia crează o lume aparte în care intri uşor derutat, ca-n Labirintul lui
Dedal, dar în cele din urmă găseşti cărarea spre luminişul de unde survine
fiinţa. Ea este o poetă formată, în deplină maturitate artistică, având
iscusinţa condeiului, pe care-l stăpâneşte perfect, ca şi pe principalele
mijloace de expresie cu care operează inserţii într-un real-imaginar ispititor
şi benefic.
CEZARINA
ADAMESCU
14 Mai
2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu