TALAZURI
(Editura
Art Creativ, 2016)
Despre autoarea volumului „Talazuri” (Editura „Art
Creativ”, Bucureşti - 2016) Daniel Cristea Enache nota, recent: „Gina Zaharia
scrie o poezie sentimentală şi în acelaşi timp meditativă, în care lumea este
redusă la câteva elemente simbolice, iar viaţa - la o sumă de experimente care
trebuie transfigurate. Toate cele au nevoie de o semnificaţie, iar poeta este
pregătită să le-o confere.” (Daniel Cristea Enache).
Criticul sesizează simplitatea (complicată!) a poeziei
scrise de Gina Zaharia, care îşi are originile într-o „antichitate” a
sentimentelor. La fel cum epoca de aur
(cea antică, nu cea... de „tristă amintire”) „recreează” lumea din patru
elemente primordiale (focul, pământul, aerul şi apa), poeta face un recurs la memoria transcedentală,
invocând: iubirea (focul), locurile din vis ale copilăriei (pământul), starea
de transparenţă a existenţei (aerul) şi trecerea inexorabilă a izvoarelor
timpului, care se varsă în Styx (apa).
„... cer aer/ primesc foc şi grote necunoscute/ e bine şi
aşa/ avem un colţ de lume” – spune poeta.
O asemenea „regresie” in
illo tempore structurează un spaţiu
şi un timp purificate prin iubire: „parcă te cunosc/ părul tău miroase a cântec
de dragoste/ cu siguranţă te-am iubit cândva simt ceva dogoare în piept//
atunci mi-ai zis Maria” (Maria);
„vindecătoare e dragostea de duminică/ mă îmbraci în busuioc de mâine/
dublele hollywoodiene s-au îmbolnăvit ne privesc pe furiş/ prin sângele meu
trec porumbei şi alte minuni/ ştii/ în tine e a doua mea viaţă” (dragostea de
duminică).
În această Arcadie,
Gina Zaharia reuşeşte să fie simplă şi egală cu sine, înnoptând într-o
aşteptare simfonică: „să construim o legendă
niciodată învechită niciodată oarbă/ poate uşor aplecată/ spre admiratorii
stângaci/ noaptea o vom aşeza pe treptele unde se odihnesc nimfele/ câteodată
vom trage perdelele soarelui/ cât să încapă/ puternică şi adevărată dragostea”
(Perdelele soarelui).
În fond, pare să spună poeta, iubirea e mai
curând retrăire a visului decât
realitate; dincolo de cuvinte se întrevăd: „poieni cu magnolii şi tigri/ şi
alte minuni/ şi piramida în flăcări/ despre care de mult n-a mai amintit
nimeni...” (descântec de platină) , iubitul fiind „necunoscutul” care „de pe
munte strigă un nume” (oceane fardate). Căutarea – atracţia şi respingerea
permanentă dintre „Yin” şi Yang” – dinamizează spaţiul convenţiilor
declarative, viscoplindu-l cu dulci îndoieli şi incertitudini: „ştiu/ ai dormit somnul meu/ nu te-ai odihnit
niciodată îndeajuns” (silabe întemniţate); „privirea ta ucide în somn”
(descurcă-te); „poate vei uita cerul pe pământ/ aşa mi-am imaginat” (podul
dintre plecări); „vulcanii cântă la pian
cu inima ta” (sângele nostru în toţi macii); „odată m-ai zidit într-o fântână/
uite aici coboară spiriduşii pe frânghii/ locul lor de joacă/ e tunelul din
inimile noastre// Felinarele (...) ne amintesc de ploaia aceea nebună/ în care
ne-am ascuns să răsădim/ un trandafir de nisip” (trandafir de nisip).
După părerea noastră explorarea acestui
spaţiu liric este una din perspectivele benefice ale poeziei scrise de Gina
Zaharia, în măsura în care poeta reuşeşte să se detaşeze de un postmodernism
aglomerat şi, aparent, spectacular.
În altă ordine a sentimentelor copilăria, chiar dacă mai mult sugerată acum, faţă de
o perioadă anterioară, continuă să alimenteze izvoarele limpezi ale hoinărelii de sine, improvizând nostalgii şi
miracole: „La fereastră cântau ierburi cât toate speranţele mele/
într-o noapte le-am cosit/ până spre dimineaţă au crescut de două ori mai mari/
aveau o carte cu greieri i-am auzit repetând sub pământ” (vară de ocazie);
sau: „... uneori semăna maci în tablouri
numai de ea înţelese/ ori deschidea grote în care să pătrundă soarele” (Maria).
Este un „atunci” în care „miroase
a iarnă a busuioc a cozonacul mamei de paşte/ pădurea alintă lupi nebuni”
(iarbă amară). Şi numai aparent lumea aceea pare iremediabil pierdută, pentru
că, mărturiseşte autoarea: „am să îmbătrânesc în vechea ta haină/ ce dacă are
mânecile largi/ pe acolo vor coborâ piticii acrobaţi cu trofeul în spate”
(povară dulce).
Metafizica acestei poezii, centrată pe icoana mamei, înalţă uneori catedrale în
care „Există ziduri impenetrabile între artă şi Dumnezeu” ,
dincolo de care: „în fiecare stea cineva ţinea un
discurs/ nu înţelegeam nimic/ cred că nu era pentru mine/ adormisem în braţele
tale înainte de naştere/ (...) acum coboară spre mare/ mă voi boteza odată cu
tine” (pe drumul liliacului).
Foşnetul de valuri al timpului, venind de
foarte departe, închid cercul existenţial, sau – mai curând – îl nemărginesc:
„din oasele nopţii ies şerpi fosforescenţi” şi „singurul drumeţ care nu s-a
oprit a fost încătuşat de lumină/ era duminică”
(adagio schiop).
Universul cuvintelor Ginei Zaharia este, indiscutabil,
unul aglomerat şi contondent, un fel de tentativă de evadare dincolo de
înţelesul DEX-ului, justificată, în parte, de ceea ce scria, într-un eseu,
regretatul profesor Petre Ursache: „Există o vedere a nevăzutelor, un auz al neauzitelor sau un gust, un
pipăit suprafireşti” . În starea „suprafirescului” liric se poate auzi cu văzul
(„părul tău miroare a cântec de dragoste); se poate vedea cu orbirea („aştepta să
adoarmă ultimul grănicer/ să-şi aleagă hotarele pe care va merge desculţă/
printre sânziene/ să fotografieze odată cu orbii toate minunile neîntâmplate/
până în ziua a treia/ să-i fure lutierului un acord/ pentru seceta de lângă
ocean” - în ochii păsărilor de iarbă), sau se poate colora cu auzul: „lupii înhămaţi la poeme au
urletul roşu”
Vom concluziona citând câteva versuri-metaforă, sugestive
pentru potenţialul liric al poetei: „iarna e caruselul meu preferat” (umbrelă pentru insomnie);
„gioconda a scrijelit cu privirea toţi pereţii” (albastru diez); „palmele îi
miroseau a trandafiri/ şi a sânge răsăritean” (zile îndrăgostite); „o căprioară
murise în ochii vânătorului”; „necunoscuta de la miazănoapte/ dansează/ pe o
pojghiţă de lumină dincolo de ţărmuri/ ştie că în piruete stau talazurile/ ca
nişte lupi de mare curioşi/ să adulmece soarele” (talazuri); privirea ta ucide
în somn” (descurcă-te); „nopţile pe care le-am rostogolit de la mine la tine/
ca un alt rai” (de la mine la tine); „o femeie plimba zăpezile prin arşiţă”;
(am schimbat religia de dragul tău),
„Te-am zărit aşezând soarele mai la dreapta/ îl pregăteai pentru toamnă/
nu-i de mirare că-l îmbeţi cu vorbe înţelepte/ cel mai bun vin e din podgoriile
tale ai umplut golgota cu ele/ un tablou care e sigur că va trona/ în marile
galerii” (atlasul cu iluzii).
Lucian Mănăilescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu