LUMINĂ ÎN CETATEA ABSOLUTĂ

LUMINĂ ÎN CETATEA ABSOLUTĂ

Poeta buzoiancă Gina Zaharia ne propune, cu a unsprezecea apariţie editorială, armonioase incursiuni lirice în spaţiul cu „mir şi mângâiere” al iubirii sau în acela stăpânit de „gheaţa” şi „gerul” suferinţei din iubire. Titlul volumului, La est de tine (Ed. Omega, Buzău, 2016), precizează de la început arealele sufleteşti diferite ale celor doi protagonişti: instanţa masculină către apus, semnificând apropierea de sfârşit, de încheierea poveştii, iar cea femenină către răsărit, ca simbol al puterii de a face posibilă renaşterea şi continuarea iubirii pe un drum nou, desăvârşit. Poeta cunoaşte amplitudinea simţămintelor sale şi crede în capacitatea sa specială de a percepe reminiscenţele de lumină şi de apă vie pentru reaprinderea iubirii: „Iubitul meu, nu e pustiu în astre/ (...) Şi-om inventa esenţă de izvor// (...) În pieptul stâng am şapte primăveri/ Şi-n palme rătăciri de calendare”. Când suferinţa trebuie uitată pentru ca iubirea să renască din propria cenuşă, poeta apelează la descântece, vrăji, ritualuri: „Voi zăbovi puţin în cerc de foc/ Cât să-mi aprind o patimă trecută,/ Şi voi începe jocul de noroc/ Într-o cetate veşnic absolută” (Iubire de urgenţă). Alteori, poeta recurge la „arginţi” pentru a obţine o întâlnire, deşi metoda imorală i se pare de la început fără sorţi de izbândă: „Îţi voi lăsa arginţii pe poteci,/ Numai să ştiu precis pe unde treci,/ Dar dacă vin tâlharii de iubire/ Şi vor jura că-i doar o amăgire?// (...) De nu voi şti la tine cum s-ajung,/ Te voi zidi într-un oftat prelung,/ (...) Eu voi fi tu apus de multe ori,/ Tu vei fi eu ucisă în culori,/ Şi amândoi un munte fără soţ,/ Pierdut în glasul florilor de colţ” (Tu vei fi eu ucisă în culori). Speranţa este dusă până la extrem: „... dar oare ştii/ Că şi zăpada va-nflori?” (Ramură din şoapta lunii).

Setea, izvorul, fântâna, ploaia, lumina, iarna, raiul, focul, umbra, macii etc. sunt motive literare frecvente în volumul de faţă. Cămaşa, care apare în trei ipostaze diferite – cămaşa de jar, cămaşa de flori şi cămaşa ruginită – simbolizează aici urmele iubirii lui, aşa cum a fost, ea devenind o Galatee fidelă pentru totdeauna celui ce a (re)modelat-o: „De ce mă porţi cu tine peste iarnă/ Când dragostea nu-mbracă nicio haină” (Cămaşă de jar); „O! Azi îţi port cămaşa, e toată numai flori/ Şi-mi cântă, peste umăr, vreo trei privighetori/ Din scoici de apă vie tu chipul mi-ai sculptat/ (...)// Am un izvor la poartă. Nu are cum să sece” (În doi, la coasă); „De voi avea cămaşa de rugină/ Voi şti că sunt în temniţă regină” (Cu tot ce e, cu ce n-o să mai fie).

Artele poetice denotă delicateţea, disponibilitatea sufletească, dorinţa de perfecţiune şi crezul poetei: „Tu, meşter de poeme, le scrii cu rugăciunea?// Le trec prin lut, prin soare, apoi le învelesc/ În zece mii de ierburi şi tot mă mai sfădesc/ Că nu le-am prins cu grijă, pe umeri, o eşarfă/ Care străbate lumea în sunete de harfă” (Străinul); „Am învăţat să cânt pe note blânde,/Le-am îmbrăcat în verde-absolut,/ Sunt simple, dar cu ele pot aprinde/ Tot ce înseamnă inimă de lut?” (Inimă de lut).

Poezia Ginei Zaharia fascinează prin lumina care ţâşneşte de pretutindeni în „cetatea absolută”, cum numeşte autoarea spaţiul iubirii. Poeta nu se lamentează, nu aruncăvreo vină cuiva, nici măcar sie înseşi, nu disperă şi nu renunţă la cântec, ci, dimpotrivă, se identifică cu acesta şi are curajul să încerce întoarcerealumii de pe un drum anost făcând apel inclusiv la soli consacraţi: „Eram femeia-cântec şi prima dintre astre/ Care domnea cu pacea în colivii de foc” (Femeia-cântec); „Mă voi trezi amiază, mă voi trezi pârâu,/ În voi ascunde setea în pletele de grâu./ De-oi descompune vraja, înseamnă că-ntr-un rug,/ Brodat c-o ramă simplă, doi greieri trag la plug” (Drumeţ în ploaie). E asemenea, poezia Ginei Zaharia e luminoasă în virtutea imaginilor artistice rafinate, a tropilor surprinzători, a prozodiei excelente, a caldelor elemente de pastel. Literele sale sunt „de foc”, pline de dragoste, de viaţă şi lumină, pe de o parte, şi apte să purifice,pe de altă parte: „Iar de-mi vei spune-n şoaptă: acesta nu e joc/ Îţi voi răspunde-n grabă cu litere de foc” (Nu e joc!).

Deşi primăvara carecterizează iubirea din sufletul poetei, celelalte anotimpuri şi cu precădere iarna completează un panopticum exterior adesea cu valenţe contrare celui din interior. Dar – pe cât de fragilă, pe atât de puternică – femeia-actant liric nu ia lucrurile aşa cum sunt, ci le reinventează, le dă din strălucirea şi din propriul ei suflet pentru a le întoarce în favoarea iubirii. În acest context, trecerea timpului este neglijabilă, ca şi cum viaţa ar trebui să fie o infinită căutare/ faţetare/ absolutizare a dragostei.

Maturitatea poetică, talentul şi sensibilitatea Ginei Zaharia au făcut ca volumul La este de tine să poată oferi iubitorilor de poezie o lectură plăcută, relaxantă, interesantă.

Diana Dobrița Bilea