Confluenţe Literare : până la a nouăzeci şi noua vară

Confluenţe Literare : până la a nouăzeci şi noua vară: Confluenţe Literare : până la a nouăzeci şi noua vară

ION ROȘIORU: Gina Zaharia - o poetă pe numele căreia se poate paria

  

        Apărut ca urmare a unui concurs organizat de Editura Inspirescu (Satu Mare,  2014), volumul de poezie Lacrima cu multe c(k)arate, al tinerei şi extrem de talentatei Gina  Zaharia constituie, sub toate aspectele, o revelaţie poetică de zile mari.

        Cităm din din prefaţa intitulată Voci ale aceleiaşi simfonii, semnată de Liliana Terziu Boian:

      „Volumul este o călătorie iniţiatică neapărat pe mare, un fel de Ulise în căutarea ursitei. Femeia scoică în călătorie spre continentul clandestin. Metaforele care surprind de cele mai multe ori nu au decât o legătură pertinentă cu firul căderii în iubire. Impresia de flashuri de poeme într-un vers abundă. Poeta pare un fin scamator al lumii, inspirată, dar şi detaşată de ea”.

        Cartea este scrisă în două registre lirice distincte: unul modernist, cu versuri libere, şi un altul clasic, în versuri strunite, ritmate şi rimate  impecabil. În ambele modalităţi de discurs, cuplul e imaginat în peisaje exotice, pe maluri de ocean sau de mare ori pe insule, cei doi membri ai binomului erotic căutându-se în chip androginic jinduitor, metempsihotic, prin karme, prin vis, prin amintiri, prin regnuri, prin stări de agregare, prin elementele fundamentale ale firii, prin timp şi în afara lui, prin eden şi prin infern, prin epoci istorice deja revolute, şi prin hăţişuri textualizatoare. Şi se caută, se regăsesc spre a-şi rătăci din nou fericirea pe care vor dori cu disperare şi frenezie s-o recâştige. Orice imagine poetică şi orice combinaţie de aspecte sunt posibile în discursul modernist de la suprarealism şi de la onirism încoace: „zici că n-am curaj/ hmm ai văzut fotografia de ieri în care/ o femeie ducea marea pe umeri/ şi mergea şi mergea/ câteva corăbii doreau să-şi caute rostul/ le găsise un port provizoriu/ şi se tot mândrea cu marea încorsetată/ în mijlocul unei furtuni fantastice” (de după eclipsă). Cum omul e măsura tuturor văzutelor şi nevăzutelor din univers, cuplul postadamic se reifică perpetuu. Cei doi sunt „două golfuri cu ieşire la cer” (p.6), ori „două planete/ uniform îndrăgostite” (p.23), ori s-au „născut răsărit/ într-un ocean cu două corăbii/ mereu întârziate” (p.12). Ataraxia nu-i niciodată una priitoare, drept care în imaginaţia îndrăgostitei se iţesc nu o dată gânduri sadomasochiste: „îmi duc în tolbă mai toate săgeţile cu otravă personalizată/ mă întreb cât de bine ar prinde/ măcar una în pieptul tău” (pentru rondul de gală). E un lucru arhicunoscut că starea de fericire nu naşte poeme. Cântecul sirenelor e perceput în esenţa lui doar după ce ţi-ai lăsat simţurile neprotejate şi după ce ţi-ai asigurat o netrucată solitudine (unu-doi-trei). Eul poetic şi fiinţial face parte din eforturile spre a nu se risipi/pulveriza în neant (comoara). Arderea pe rugul poeziei e una totală şi poeta ştie că astfel i se vor înapoia lumii „toate privighetorile”. Împlinirilor le sunt preferate căutările perpetue, singurele creatoare prin ele însele” (şi n-am avut mâna întinsă). Îi displace stagnarea de orice fel, chiar dacă ştie că drumurile o duc „pe colinele nimănui” (inestimabil sau rispitor).

        Asistăm, o dată captivaţi de discursul poetic al Ginei Zaharia, care prin prospeţime imagistică aminteşte de Magda Isanos, de Nicolae Labiş ori, mai aproape de noi, de Carolina Ilica, la întoarcerea mereie în natura din care poeta s-a zămislit şi pe care se simte obligată s-o recunoască în fiecare esenţă. Ecoul îi întregeşte fiinţa şi-i probează completitudinea (în lutul (ne)umbrelor, surprinzător de perfect). Personificările, epitetele personificatoare sau oximoronice te întâmpină seducător la tot pasul: cântece în frac, salutul cu potcoave minate, sahara bate la geam, tăcerea avea tocuri de aur, iarnă cu ochi căprui şi adânci, noaptea îşi descheie cămaşa, s-a pornit vântul să numere gândurile din rândul întâi, între mine şi tine un perete îşi muşcă buzele, între noi/ două duminici/ îşi umpluseră paharele cu vin, eram un copac la marginea zării, doruri brumate, ploi cardinale, foşnet mov, e mai roşu ecoul, dig curajos, cărţi îndrăgostite, cerurile necosite etc.

           Există în poemele Ginei Zaharia o perpetuă tindere a terestrităţii spre zeiesc şi o neostoită sete de absolut şi de puritate. Scenele de dragoste transfiguratoare se cantonează, însă, parcă fără drept de apel, într-un spaţiu al condiţionalului-optativ trecut: „aş fi inundat câmpiile cu nedumeririle tale/ aş fi renunţat la spinii de companie/ pe talpa unui ocean/ aş fi fost ucenicul/ care umple ulciorul cu scene de dragoste/ aş fi jucat la cazinourile  arborilor de lumină/ poate că aş fi trişat cât să ai visteria plină cu mine// dar am întârziat într-un golf/ care-mi tot verifica numele/ (trăgea de timp clar că era gelos)/ nu reuşea să-mi scrie citeţ pe umbrele răsăritene/ soarele încă mai zgâria scări babilonice/ între mine şi tine” (versetul în doi). Îndrăgostiţii se află mereu într-un punct de echilibru fragil, pe o linie de orizont extrem de labil, între civilizat şi sălbatic, vis şi coşmar, real şi fantastic, apă şi foc, pământ şi cer, înger şi demon, cosmic şi derizoriu, etern şi efemer, miere şi otravă ş.a. Plonjarea în memoria karmică se soldează cu poeme fanteziste de mare fineţe şi forţă litică: „într-o altă viaţă am fost pescăruş/ pe umărul tău/ am flămânzit înfăşurând aşteptările pe catarge/ nu mai conta un veac două/ învăţasem să cântăresc rochiile de spumă pe care mi le aduceau/ valurile înmiresmate/ muream de dor când şoaptele se îmbarcau pe jumătate/ şi rugineau într-un asfinţit nebun// dar am trecut cu bine peste gheţari/ i-am transformat într-un clocot de râs îi privesc fumegând/ deasupra drumului nostru/ se înrobesc precum cerşetorii care capătă un rol/ şi învaţă arii celebre// apropo tu  ştii să înoţi?  oceanul e în pieptul meu” (tu ştii să înoţi). Un tumultuos prinos sufletesc, întreţinut de o uriaşă combustie a trăirilor , se revarsă în univers, îl amprentează şi-l personalizează în chip salutar. Dorul de absolut, unul fără saţiu, nu cunoaşte stavile în discursul totdeauna captivant al acestei poete de excepţie. Deschiderea spre necuprinsul firii coexistă armonios cu o nevoie acerbă de intimitate, cu o retragere în fiinţa fragilă şi tainică. Astfel, oceanul sălăşluieşte în pieptul poetei, iubirea e încuiată într-un pumn, fluturii se ascund într-un crez, îndrăgostiţii încap într-o cutie de chibrituri, ca semn al focului patent, poeta a auzit „că o singură picătură/ poate umple universul” (sete de foc). Modalităţile de comuniune ale omului cu natura sunt multiple şi neaşteptate: „culorile inimii s-au scurs/ pe o viţă de vie/ în sângele tău” (pocalul de astăzi). Sau: „într-o zi m-am trezit curcubeu/ aveam atâtea culori/ încât nu le-am putut învăţa niciodată/ pe de rost/ aşa că le-am agăţat de vârful stâncilor/ peste care se tot roteau vulturii” (lanţuri).

        Poeta are din abundenţă vocaţia incantaţiei: „nu ştii să-mparţi în pas de joc/ misterul carelor de foc/ şi ţeşi un val la fiecare/ când marea-ţi cântă la picioare/ printre acorduri de furtună/ / pe zori/ o inimă-n cunună/ se face nimfă şi vioară/ şi peste rostul lumii zboară/ să-nalţe simfonia firii/ când se îmbată trandafirii/ în spini de vrajă şi parfum// atunci se mai deschide-un drum/ pe care mergi mereu stăpână/ fie de-i vreme rea sau bună” (cu flacăra în vânt). Partea de final a cărţii inserează sonuri de mare amplitudine amintind, prin tăietura impecabilă a versurilor de lirica baladescă a lui Radu Stanca: „Aş vrea să schimb decorul, să las un ban pe iarbă,/ Cu siguranţă hoţii vor trece înapoi,/ Tu vinde-le-nserarea şi-ntoarce-te în grabă,/ A înflorit misterul, şi-a înflorit în doi...” (A înflorit misterul). Poeta creează aici un univers prin excelenţă livresc în care îndrăgostiţii vin mereu năvălitor din textul lumii, dintr-un mental pe care l-au consacrat romanticii în poeme de factură fantastică inscriptibile în tema călătoriei mortului în compania unui partener viu: cele mai la îndemână exemple fiind  germanul Gottfried August Bürger (1745-1794) cu celebra baladă Lenore, ori maghiarul Aràny Jànos (1817-1882) cu nu mai puţin celebrul pantum Viteazul Bor, cărora le-am alătura ilustra baladă folclorică românească Voica, impecabil înterpretată de Tudor Gheorghe. Revenind la Gina Zaharia, întâlnim un poem în care războinicul apare de peste moarte s-o răpească pe cea care-l aşteaptă. El e, rând pe rând, haiduc de ninsoare, soldat care nu se mai teme de ninsoare, Meşter zidind-şi iubita în templul textual etc., ca în acest formidabil poem basmic cu enigmatice şi tulburătoare valenţe iniţiatice: „Am pornit s-ajung la tine însă nu ştiu unde eşti,/ Mă-nsoţesc ninsori albastre îngropate în poveşti,/ S-ar putea să trec oceane, poate vârfuri uimitoare,/ Ştii? Eu sunt soldatul care nu se teme de ninsoare!/ Mi-am luat hrană pentr-o iarnă. Oare este prea puţin? Şi mai e ceva în suflet: un ocean  din ger şi vin./ Îl voi transfera în torţă pentru noi în noi să ardă,/ Nu îmi pasă dacă lupii lasă urme pe zăpadă” (Din ram în ram). Actanţii binomului erotic aparţin neîncetat scripticului, ficţionalului: „Crezul nostru stă de veghe într-o oază de cerneală,/ Închisoarea nemuririi îi saluă cu sfială,/ Urlă vraja prin pădurea-nfometată şi străină/ Şi se pierde-n depărtare a iubirii mele vină” (A iubirii mele vină). Întreaga fire se implică generos în ceremonialul erotic. Bărbatul, „dirijor de greieri” îi întinde iubitei izvoare şi ei îi este bine. Ea „poartă în suflet cerul şi pe braţe-un curcubeu” pe care-l i le dăruieşte cu simplitate şi c-o dezarmantă candoare celui iubit (Ţi-aş fi fost etcetera). Suferinţa că fericirea va zbura într-o bună zi e enormă: „Tu mă ţineai de mână ca şi cum/ Îmi dăruiseşi primul rol de scrum/ Şi te temeai să nu încerc să-l joc/ În luminişuri fără de noroc” (Dragostea de-a fi). Poeta trăieşte tragic singurătăţi cosmice şi-şi etalează dureros devorarea pe rugul cuvântul ce exprimă adevărul care a prins-o cu cu voluptate în mistuirea-i neiertătoare: „Pe talpă sângerândă stau drumurile mele,/ Cu lacrima uscată m-am rătăcit pe ele,/ Aveam o sete mare dar nu-ncăpea-n pahar/ Apa seca-n fântână, dincolo de hotar;// Te rog, spin de lumină, nu fulgera tot cerul,/ Pe-o treaptă de voinţă e scris tot adevărul;/ Şi dacă azi cerneala se-aprinde ca o torţă,/ E că trăiesc ucisă-n cămaşa mea de forţă”. (Rugă-n cămaşă de forţă). Proiectate pe un fond simbolico-ficţional, iubirile zugrăvite de poetă împărtăşesc din plin tragismul condiţiei umane, ca în această piesă antologică pe care orice mare poet român s-ar simţi onorat s-o semneze: „Să nu lăsăm povestea descheiată,/ Sub vorbele prescrise de un vraci/ Care sculpta pe-o inimă-nsetată,/ O pajişte, un munte şi doi maci// Înnebuniţi de dor şi rătăcire/ Când îi zărea prin veacul orb şi mut,/ Le tot şoptea ceva despre iubire/ (Dar preciza că-s vorbe de-mprumut).// Cândva a stat un ceas cu ei la masă,/ I-a dojenit că nu s-au pregătit/ Să-şi strângă straiele de după coasă,/ Că-n toate e-ntr-o zi un asfinţit// Într-un ierbar cu zodii împletite/ Din poli sălbatici aspru luminaţi./ Şi-ar fi rămas, în lanul cu ispite,/ Pe-un fapt divers, doi maci îmbrăţişaţi” (Pe-un fapt divers, doi mai îmbrăţişaţi).

          Abordând tema povestirii (povestitului) la han, poeta ne avertizează că nu mai poate şi nici nu mai vrea să evadeze din textul lumii: „Am ascultat poveşti nebune/ Cu sufletul aprins pe rug/ Şi nu-mi făceau nici rău nici bine;/ De la un timp puteam să fug// Dar am uitat unde mi-e drumul;/ Aveam un munte de urcat,/ Pe el urma să fiu străinul/ Spre nicăieri mereu plecat” (Hanul cu pereţi de nori). Cu cât iubirea e mai mare cu atât se mistuieşte mai repede. E acea ardere de tot din care cale de sustragere nu mai există: „Au înflorit salcâmii fără noi/ Când m-ai zidit în urmele de ploi/ Ţi-eram sărut, şi adevăr şi-eram,/ Tu m-ai ucis pe-ntâiul nostru ram!” (De-ai şti câţi spini suspină-n trandafiri). Uneori, iubita uită de setea ei de absolut şi, asemenea fetei din eminesciana Floare-albastră, vrea să-l aducă, pe cel cufundat în stele şi-n ceruri ’nalte, cu picioarele pe pământ, scop în care îi propune clipe de fericire pământească, hic et nunc: „Te vreau fiinţă, şoaptă, îmbrăţişare vie,/ Nu stea de foc pierdută în zbor spre veşnicie,/ Nici chip de nemurire pe-o operă de artă,/ Ci rouă de fântână cu rădăcini de piatră” (Cât de străină).

         Poetă cu mari resurse şi disponibilităţi lirice, Gina Zaharia e o poetă pe numele căreia se poate paria. Semnatarul acestor impresii de lectură a făcut-o deja.

                                                                                                                                          Ion Roşioru