Apărut ca urmare a unui concurs
organizat de Editura Inspirescu
(Satu Mare, 2014), volumul de poezie Lacrima cu multe c(k)arate, al tinerei
şi extrem de talentatei Gina Zaharia
constituie, sub toate aspectele, o revelaţie poetică de zile mari.
Cităm din din prefaţa
intitulată Voci ale aceleiaşi simfonii,
semnată de Liliana Terziu Boian:
„Volumul este o călătorie iniţiatică neapărat pe mare, un fel de Ulise
în căutarea ursitei. Femeia scoică în călătorie spre continentul clandestin.
Metaforele care surprind de cele mai multe ori nu au decât o legătură
pertinentă cu firul căderii în iubire. Impresia de flashuri de poeme într-un
vers abundă. Poeta pare un fin scamator al lumii, inspirată, dar şi detaşată de
ea”.
Cartea este scrisă în două registre lirice
distincte: unul modernist, cu versuri libere, şi un altul clasic, în versuri
strunite, ritmate şi rimate impecabil.
În ambele modalităţi de discurs, cuplul e imaginat în peisaje exotice, pe
maluri de ocean sau de mare ori pe insule, cei doi membri ai binomului erotic
căutându-se în chip androginic jinduitor, metempsihotic, prin karme, prin vis,
prin amintiri, prin regnuri, prin stări de agregare, prin elementele fundamentale
ale firii, prin timp şi în afara lui, prin eden şi prin infern, prin epoci istorice
deja revolute, şi prin hăţişuri textualizatoare. Şi se caută, se regăsesc spre
a-şi rătăci din nou fericirea pe care vor dori cu disperare şi frenezie s-o
recâştige. Orice imagine poetică şi orice combinaţie de aspecte sunt posibile
în discursul modernist de la suprarealism şi de la onirism încoace: „zici că
n-am curaj/ hmm ai văzut fotografia de ieri în care/ o femeie ducea marea pe
umeri/ şi mergea şi mergea/ câteva corăbii doreau să-şi caute rostul/ le găsise
un port provizoriu/ şi se tot mândrea cu marea încorsetată/ în mijlocul unei
furtuni fantastice” (de după eclipsă).
Cum omul e măsura tuturor văzutelor şi nevăzutelor din univers, cuplul
postadamic se reifică perpetuu. Cei doi sunt „două golfuri cu ieşire la cer”
(p.6), ori „două planete/ uniform îndrăgostite” (p.23), ori s-au „născut
răsărit/ într-un ocean cu două corăbii/ mereu întârziate” (p.12). Ataraxia nu-i
niciodată una priitoare, drept care în imaginaţia îndrăgostitei se iţesc nu o
dată gânduri sadomasochiste: „îmi duc în tolbă mai toate săgeţile cu otravă
personalizată/ mă întreb cât de bine ar prinde/ măcar una în pieptul tău” (pentru rondul de gală). E un lucru
arhicunoscut că starea de fericire nu naşte poeme. Cântecul sirenelor e
perceput în esenţa lui doar după ce ţi-ai lăsat simţurile neprotejate şi după
ce ţi-ai asigurat o netrucată solitudine (unu-doi-trei).
Eul poetic şi fiinţial face parte din eforturile spre a nu se risipi/pulveriza
în neant (comoara). Arderea pe rugul
poeziei e una totală şi poeta ştie că astfel i se vor înapoia lumii „toate
privighetorile”. Împlinirilor le sunt preferate căutările perpetue, singurele
creatoare prin ele însele” (şi n-am avut
mâna întinsă). Îi displace stagnarea de orice fel, chiar dacă ştie că
drumurile o duc „pe colinele nimănui” (inestimabil
sau rispitor).
Asistăm, o dată captivaţi de discursul poetic al Ginei Zaharia, care
prin prospeţime imagistică aminteşte de Magda Isanos, de Nicolae Labiş ori, mai
aproape de noi, de Carolina Ilica, la întoarcerea mereie în natura din care
poeta s-a zămislit şi pe care se simte obligată s-o recunoască în fiecare
esenţă. Ecoul îi întregeşte fiinţa şi-i probează completitudinea (în lutul (ne)umbrelor, surprinzător de perfect).
Personificările, epitetele personificatoare sau oximoronice te întâmpină
seducător la tot pasul: cântece în frac,
salutul cu potcoave minate, sahara bate la geam, tăcerea avea tocuri de aur, iarnă cu ochi căprui şi adânci, noaptea
îşi descheie cămaşa, s-a pornit
vântul să numere gândurile din rândul
întâi, între mine şi tine un perete
îşi muşcă buzele, între noi/ două
duminici/ îşi umpluseră paharele cu
vin, eram un copac la marginea zării,
doruri brumate, ploi cardinale, foşnet mov, e mai roşu ecoul, dig curajos,
cărţi îndrăgostite, cerurile necosite etc.
Există în poemele Ginei Zaharia o
perpetuă tindere a terestrităţii spre zeiesc şi o neostoită sete de absolut şi
de puritate. Scenele de dragoste transfiguratoare se cantonează, însă, parcă
fără drept de apel, într-un spaţiu al condiţionalului-optativ trecut: „aş fi
inundat câmpiile cu nedumeririle tale/ aş fi renunţat la spinii de companie/ pe
talpa unui ocean/ aş fi fost ucenicul/ care umple ulciorul cu scene de
dragoste/ aş fi jucat la cazinourile
arborilor de lumină/ poate că aş fi trişat cât să ai visteria plină cu
mine// dar am întârziat într-un golf/ care-mi tot verifica numele/ (trăgea de
timp clar că era gelos)/ nu reuşea să-mi scrie citeţ pe umbrele răsăritene/ soarele
încă mai zgâria scări babilonice/ între mine şi tine” (versetul în doi). Îndrăgostiţii se află mereu într-un punct de
echilibru fragil, pe o linie de orizont extrem de labil, între civilizat şi sălbatic,
vis şi coşmar, real şi fantastic, apă şi foc, pământ şi cer, înger şi demon,
cosmic şi derizoriu, etern şi efemer, miere şi otravă ş.a. Plonjarea în memoria
karmică se soldează cu poeme fanteziste de mare fineţe şi forţă litică: „într-o
altă viaţă am fost pescăruş/ pe umărul tău/ am flămânzit înfăşurând aşteptările
pe catarge/ nu mai conta un veac două/ învăţasem să cântăresc rochiile de spumă
pe care mi le aduceau/ valurile înmiresmate/ muream de dor când şoaptele se
îmbarcau pe jumătate/ şi rugineau într-un asfinţit nebun// dar am trecut cu
bine peste gheţari/ i-am transformat într-un clocot de râs îi privesc fumegând/
deasupra drumului nostru/ se înrobesc precum cerşetorii care capătă un rol/ şi
învaţă arii celebre// apropo tu ştii să
înoţi? oceanul e în pieptul meu” (tu ştii să înoţi). Un tumultuos prinos
sufletesc, întreţinut de o uriaşă combustie a trăirilor , se revarsă în
univers, îl amprentează şi-l personalizează în chip salutar. Dorul de absolut,
unul fără saţiu, nu cunoaşte stavile în discursul totdeauna captivant al
acestei poete de excepţie. Deschiderea spre necuprinsul firii coexistă armonios
cu o nevoie acerbă de intimitate, cu o retragere în fiinţa fragilă şi tainică.
Astfel, oceanul sălăşluieşte în pieptul poetei, iubirea e încuiată într-un
pumn, fluturii se ascund într-un crez, îndrăgostiţii încap într-o cutie de
chibrituri, ca semn al focului patent, poeta a auzit „că o singură picătură/
poate umple universul” (sete de foc).
Modalităţile de comuniune ale omului cu natura sunt multiple şi neaşteptate:
„culorile inimii s-au scurs/ pe o viţă de vie/ în sângele tău” (pocalul de astăzi). Sau: „într-o zi
m-am trezit curcubeu/ aveam atâtea culori/ încât nu le-am putut învăţa
niciodată/ pe de rost/ aşa că le-am agăţat de vârful stâncilor/ peste care se
tot roteau vulturii” (lanţuri).
Poeta are din abundenţă vocaţia
incantaţiei: „nu ştii să-mparţi în pas de joc/ misterul carelor de foc/ şi ţeşi
un val la fiecare/ când marea-ţi cântă la picioare/ printre acorduri de
furtună/ / pe zori/ o inimă-n cunună/ se face nimfă şi vioară/ şi peste rostul
lumii zboară/ să-nalţe simfonia firii/ când se îmbată trandafirii/ în spini de
vrajă şi parfum// atunci se mai deschide-un drum/ pe care mergi mereu stăpână/
fie de-i vreme rea sau bună” (cu flacăra
în vânt). Partea de final a cărţii inserează sonuri de mare amplitudine
amintind, prin tăietura impecabilă a versurilor de lirica baladescă a lui Radu
Stanca: „Aş vrea să schimb decorul, să las un ban pe iarbă,/ Cu siguranţă hoţii
vor trece înapoi,/ Tu vinde-le-nserarea şi-ntoarce-te în grabă,/ A înflorit
misterul, şi-a înflorit în doi...” (A
înflorit misterul). Poeta creează aici un univers prin excelenţă livresc în
care îndrăgostiţii vin mereu năvălitor din textul lumii, dintr-un mental pe
care l-au consacrat romanticii în poeme de factură fantastică inscriptibile în
tema călătoriei mortului în compania unui partener viu: cele mai la îndemână
exemple fiind germanul Gottfried August
Bürger (1745-1794) cu celebra baladă Lenore,
ori maghiarul Aràny Jànos (1817-1882) cu nu mai puţin celebrul pantum Viteazul Bor, cărora le-am alătura ilustra
baladă folclorică românească Voica,
impecabil înterpretată de Tudor Gheorghe. Revenind la Gina Zaharia, întâlnim
un poem în care războinicul apare de peste moarte s-o răpească pe cea care-l
aşteaptă. El e, rând pe rând, haiduc de ninsoare, soldat care nu se mai teme de
ninsoare, Meşter zidind-şi iubita în templul textual etc., ca în acest
formidabil poem basmic cu enigmatice şi tulburătoare valenţe iniţiatice: „Am
pornit s-ajung la tine însă nu ştiu unde eşti,/ Mă-nsoţesc ninsori albastre
îngropate în poveşti,/ S-ar putea să trec oceane, poate vârfuri uimitoare,/
Ştii? Eu sunt soldatul care nu se teme de ninsoare!/ Mi-am luat hrană pentr-o
iarnă. Oare este prea puţin? Şi mai e ceva în suflet: un ocean din ger şi vin./ Îl voi transfera în torţă
pentru noi în noi să ardă,/ Nu îmi pasă dacă lupii lasă urme pe zăpadă” (Din ram în ram). Actanţii binomului
erotic aparţin neîncetat scripticului, ficţionalului: „Crezul nostru stă de
veghe într-o oază de cerneală,/ Închisoarea nemuririi îi saluă cu sfială,/ Urlă
vraja prin pădurea-nfometată şi străină/ Şi se pierde-n depărtare a iubirii
mele vină” (A iubirii mele vină). Întreaga
fire se implică generos în ceremonialul erotic. Bărbatul, „dirijor de greieri”
îi întinde iubitei izvoare şi ei îi este bine. Ea „poartă în suflet cerul şi pe
braţe-un curcubeu” pe care-l i le dăruieşte cu simplitate şi c-o dezarmantă
candoare celui iubit (Ţi-aş fi fost
etcetera). Suferinţa că fericirea va zbura într-o bună zi e enormă: „Tu mă ţineai
de mână ca şi cum/ Îmi dăruiseşi primul rol de scrum/ Şi te temeai să nu încerc
să-l joc/ În luminişuri fără de noroc” (Dragostea
de-a fi). Poeta trăieşte tragic singurătăţi cosmice şi-şi etalează dureros
devorarea pe rugul cuvântul ce exprimă
adevărul care a prins-o cu cu voluptate în mistuirea-i neiertătoare: „Pe
talpă sângerândă stau drumurile mele,/ Cu lacrima uscată m-am rătăcit pe ele,/
Aveam o sete mare dar nu-ncăpea-n pahar/ Apa seca-n fântână, dincolo de
hotar;// Te rog, spin de lumină, nu fulgera tot cerul,/ Pe-o treaptă de voinţă
e scris tot adevărul;/ Şi dacă azi cerneala se-aprinde ca o torţă,/ E că
trăiesc ucisă-n cămaşa mea de forţă”. (Rugă-n
cămaşă de forţă). Proiectate pe un fond simbolico-ficţional, iubirile
zugrăvite de poetă împărtăşesc din plin tragismul condiţiei umane, ca în
această piesă antologică pe care orice mare poet român s-ar simţi onorat s-o
semneze: „Să nu lăsăm povestea descheiată,/ Sub vorbele prescrise de un vraci/
Care sculpta pe-o inimă-nsetată,/ O pajişte, un munte şi doi maci// Înnebuniţi
de dor şi rătăcire/ Când îi zărea prin veacul orb şi mut,/ Le tot şoptea ceva
despre iubire/ (Dar preciza că-s vorbe de-mprumut).// Cândva a stat un ceas cu
ei la masă,/ I-a dojenit că nu s-au pregătit/ Să-şi strângă straiele de după
coasă,/ Că-n toate e-ntr-o zi un asfinţit// Într-un ierbar cu zodii împletite/
Din poli sălbatici aspru luminaţi./ Şi-ar fi rămas, în lanul cu ispite,/ Pe-un
fapt divers, doi maci îmbrăţişaţi” (Pe-un
fapt divers, doi mai îmbrăţişaţi).
Abordând tema povestirii
(povestitului) la han, poeta ne avertizează că nu mai poate şi nici nu mai vrea
să evadeze din textul lumii: „Am ascultat poveşti nebune/ Cu sufletul aprins pe
rug/ Şi nu-mi făceau nici rău nici bine;/ De la un timp puteam să fug// Dar am
uitat unde mi-e drumul;/ Aveam un munte de urcat,/ Pe el urma să fiu străinul/
Spre nicăieri mereu plecat” (Hanul cu
pereţi de nori). Cu cât iubirea e mai mare cu atât se mistuieşte mai
repede. E acea ardere de tot din care
cale de sustragere nu mai există: „Au înflorit salcâmii fără noi/ Când m-ai zidit
în urmele de ploi/ Ţi-eram sărut, şi adevăr şi-eram,/ Tu m-ai ucis pe-ntâiul
nostru ram!” (De-ai şti câţi spini
suspină-n trandafiri). Uneori, iubita uită de setea ei de absolut şi,
asemenea fetei din eminesciana Floare-albastră,
vrea să-l aducă, pe cel cufundat în stele
şi-n ceruri ’nalte, cu picioarele
pe pământ, scop în care îi propune clipe de fericire pământească, hic et nunc: „Te vreau fiinţă, şoaptă,
îmbrăţişare vie,/ Nu stea de foc pierdută în zbor spre veşnicie,/ Nici chip de
nemurire pe-o operă de artă,/ Ci rouă de fântână cu rădăcini de piatră” (Cât de străină).
Poetă cu mari resurse şi disponibilităţi lirice, Gina Zaharia e o poetă
pe numele căreia se poate paria. Semnatarul acestor impresii de lectură a
făcut-o deja.
Ion Roşioru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu