de mână te țin

unde ai fost ziua mea bună și de ce m-ai lăsat în ceata asta de tâlhari
am zis că-i o glumă dar tu te scalzi în aurul lor 
iar eu nu mă pricep să-i hrănesc 
de-ai ști ce caraghioși sunt
unul are haina pe dos altul fumează cu ochii închiși
câțiva au sărit de pe Turnul Eiffel
într-un pahar cu iluzii

poate ești supărată că am plecat dimineață fără să-ți spun
că ești frumoasă
știu
iar ți-am furat rujul care săruta cel mai bine
și se așeza pe eșarfa artiștilor trecuți de prima tinerețe
dar altădată te dădeai după treburi și nu mă pedepseai
pentru nimica toată

sper că mă auzi vorbesc în șoaptă să nu trezesc îmblânzitorul de tigri
l-am îmbătat cu privirea aia oacheșă
pe care mi-ai împrumutat-o într-o duminică
mi-a trebuit ceva răbdare dar a zâmbit când vântul mi-a furat dantela de pe umeri
aaaa era să uit
de astăzi de mână te țin

Cronică la volumul Nomade - de Diana Dobrița Bîllea

O călătorie iniţiatică

Cu volumul „Nomade” (Editura Omega, 2016), poeta Gina Zaharia abordează un registru şi o tonalitate diferite de cele cu care operează în precedentul său volum „La est de tine”. Este o poezie de tip neomodernist care, deşi sentimentală şi adresîndu-se inimii, solicită sinapselor cititorului o concentrare înaltă şi cunoaşterea simbolurilor pentru a o putea descifra pe deplin.

Titlul are în vedere două perspective: cea onomastică –Nomade este supranumele cu care poeta îşi cheamă iubitul – şi cea a semnificaţiei gîndurilor şi trăirilor ei. Într-un scenariu sugerat de succesiunea imaginilor artistice, ne-o închipuim urmărind cu tot alaiul de reflecţii şi sentimente pe iubitul aflat într-o continuă peregrinare. De aceea versurile conţin foarte multe verbe de mişcare în enunţuri / imagini dinamice care conduc la o poveste, nu lipsită uneori chiar şi de o învăţătură pentru sine însăşi.
Discursul liric abundă în tropi meniţi să înfrumuseţeze, să aducă vrajă pentru ca dezlegarea de mister să nu fie uşoară şi nici să nu se producă pînă la capăt, poeta mizînd pe efectele magice ale lumii pe care ne-o propune. Întîiul vers al primei poezii (pînă la a nouăzeci şi noua vară) edifică cititorul în două privinţe: a intensităţii trăirii sentimentului de dragoste, deloc comună omului de rînd, şi a capacităţii ei de a accede la spaţii, elemente etc. superioare condiţiei sale umane: „au venit tornade să mă întrebe de tine”. Identificăm şi o a treia direcţie pe care, cu subtilitatea-i caracteristică, ne-o indică Gina Zaharia: împotrivirea lumii, a oamenilor, din motive pe care putem doar să ni le imaginăm, pentru ca această iubire să nu se împlinească. O tornadă (un potrivnic) o acuză „că te ascund / în frunzişuri de ploi”; semeni aparţinînd aceluiaşi grup social ca şi ea îi sunt prieteni falşi („viori mascate / într-un singur stup”), ceea ce face ca atitudinea defensivă să fie şi una de ripostă la un eventual atac („treceam printre ele cu pumnii strînşi”). Un alt vers sintetizează mesajul întregii cărţi cu privire la alternativele de împlinire a iubirii: „îmi erau îngăduite doar o inimă de aşteptare alta de izbîndă”. Pierderea luptei nu intră în calcul, după cum, aşa cum deducem din celelalte poeme, aşteptarea nu e pasivă, ci îmbracă forme inteligente de căutare. Deşi „crezul” este „uriaş”, condiţiile de la care se pleacă sunt minime sau chiar „la cota zero”: imaginea lui nu mai e completă („petice de tine”, „sipetul plânge” – vino să vezi sipetul cum plînge); lumea / spaţiul căutării e anapoda („în curînd vor trece cocorii spre nord / vor bara toate potecile verzi”; „ce rost au flamurile cînd toate au scări sub pămînt / enigmele roditoare au plecat / în ţara secetei” – la cota zero); drumul spre cer nu este liber(„am acolo o casă cu gratiile la cer” – gratii la cer); cel căutat este într-un dincolo indus de somn / vid („scrijelesc uşor vidul / te trezesc / hei nomade / [...] într-un ochi se deschid cele mai mari tîrguri / celălalt e la o galerie celestă / astăzi ai îmbrăcat cămaşă dublă / [...] îmi păstrez obiceiul de a lăsa umbra să te atingă” (nomade). În timp ce căutarea ei este serioasă, dureroasă, consumatoare de frumuseţe magică („am înrolat aproape toate simbolurile / da da da / mai ales că la ora exactă se deschid trandafirii perechi), replica lui este histrionică, amăgitoare: „voiam să par altceva decît un spin poate o lebădă / [...] mersul pe sîrmă e o artă deseori te zăresc întinzînd pînza / acrobaţia roşu-intens şi cîteva grame de nebunie / fac reverenţă” (mă priveşti cînd dorm pe semilună). Când poeta înţelege că viaţa înseamnă dragoste, iar neîmplinirea iubirii, o altfel de moarte, tonul devine implorator: „nu mă uita deasupra grădinilor suspendate / sîngele orb / e mai otrăvitor decît veninul rădăcinilor ucise” (desculţ). Deznădejdea este un tovarăş constant de drum, chiar dacă asta n-o împiedică să meargă mai departe: „eşti aici dar sigur porţi o năframă pe suflet / o ciocîrlie porneşte să cînte din tabloul cu spini” (nopţi gemene); se aseamănă unui „cîrmuitor de zerouri”, unui „melc prin stepă”; timpul care trece nu aduce nicio schimbare în bine („te zăresc pe o piatră solară acolo erai şi anul trecut / şi la sărbătoarea pelinului” – piatră solară); „mersul spre nord poate fi o parabolă / ori o eroare în vervă” (pofta odihnei); „cîte ierni şi-au făcut culcuş în pădurea aceea / toate au luat-o la vale / o femeie umplea mereu fîntîna cu zvonuri dragi / şi mergea prin nămeţi / ieri ţi-a lăsat la poartă parfumul dintr-o carte exotică / astăzi a închiriat un fulger / mîine va deconta preţul unui veac fără tine” (preţul unui veac fără tine). Poezia, una dintre armele cu care ştie să lupte / să caute dragostea, pierde aparent din forţă, deşi în realitate este doar un truc motivaţional al poetei pentru a se reinventa mai puternică: „am început să merg desculţă prin cerneala incoloră / [...] ştiu că înţelepţii îşi autodictează testul / [...] eu rîd de ţigăncuşa timidă care le imită gesturile / femeie femeie / ia soarele în coşul tău şi plimbă-l / ştii cum e să-ţi răsară din piept?” (incolor). Concluziile premergătoare deznodămîntului nu anunţă lumina spre care s-a tins în această călătorie grea şi complicată: „se strecurau şerpi în clepsidră / [...] sub salteaua aruncată pe podul / de întuneric (vămile inimii); „ultima dată am fixat ora pe ceasuri platonice / efect incandescent rebel ca aerul pădurii / aşa se explică de ce punctele cardinale ne-au legat / în cutremure solare” (cutremure solare); „am în suflet toate scările / cîteva aripi mi-au încredinţat / secretul omului fără cetate”(secretul omului fără cetate); „am braţele răstignite într-o sălbăticie kilometrică / fantomele inimii învaţă jocul la ruletă” (fantomele inimii); „eram stăpînă pe un alfa teluric şi un omega înnegurat / în palmă linia destinului dădea eroare” (regatul fără uşă). Răvăşitoare este poezia prada-capodoperă, care conţine elemente de ars poetica şi atinge două puncte nevralgice: poezia şi iubirea. Iată cum leagă poeta aceste două mari teme ale poeziei sale: „aş fi vrut să fiu vultur să-mi întind aripile / peste toate arterele plesnite să zăresc de departe / prada-capodoperă / [...] am curajul am seceta răsturnată pe tot cerul / [...] ştiu ce zic nu toate scările au aceleaşi rezerve de bine / [...] dar temerarii nu dorm niciodată cînd se cutremură albastrul” (prada-capodoperă).
Călătoria, cu siguranţă una de iniţiere, poeta punîndu-se în postura unui soldat dedicat cu trup şi suflet cauzei sale, se sfîrşeşte descoperindu-l pe el „în albinele tăcute din livezi”. Apoi, cu înţelepciunea omului care a cunoscut lumea, poeta anunţă sec: “te-ai întors da te-ai întors dar ai glasul ceva mai sărat / (cred că-s iubirile altui soldat!)” – duminică orfană. Este relevantă observaţia pe care criticul Daniel Cristea-Enache o face pe coperta a IV-a a cărţii:„Gina Zaharia scrie o poezie sentimentală şi în acelaşi timp meditativă, în care lumea este redusă la cîteva elemente simbolice, iar viaţa – la o sumă de experienţe care trebuie transfigurate. Toate cele au nevoie de o semnificaţie, iar poeta e pregătită să le-o confere”.

Diana Dobriţa Bîlea

Ion Roșioru - Cronică de carte - „Buzoience de elită”

         CRONICĂ DE CARTE

 Perseide

După şapte cărţi de poezie, apărute între 2011 şi 2016, un roman de dragoste şi trei romane poliţiste, Gina Zaharia semnează a opta carte de poeme, Perseide (Editgraph, Buzău, 2017).

          În primele 12 poeme ale cărţii, poeta se adresează, fie confesându-se, fie urmărind-o cu gândul, unei prietene, Ana, care poate fi concomitent şi alter-ego-ul mai curajos al autoarei. Această Ană, sinteză a tuturor Anelor celebre din literatura română şi universală, întruchipează curajul, înfruntă riscul, se lasă purtată de absolut şi îşi asumă sacrificiul, în timp ce naratoarea romanului epistolar în versuri e mai raţională şi mai cu picioarele pe pământ. Temerara i-a lăsat în grijă o grădină, „cu două veri mai încolo, cu un trandafir ce emană miresme ce ajung până la stăpâna stabilită, întru tatonarea norocului, dincolo de ocean, într-o ţară care n-o vede, precum şi fântâna şi dragostea (Ana (I). Oarbă).

           Sunt puse faţă în faţă, contrastiv, două lumi distincte: a naratoarei, cu realităţile ei monotone şi precumpănitor banale (secetă, toamnă, dor) şi a celei plecate şi cantonate într-un vis care e al tuturor posibilităţilor. De o parte iubirea şi setea de absolut, de altă parte nostalgia şi tristeţea generată de neîmpliniri şi aşteptări (Ana (III). Cafea în doi).  Ana e urmărită cu gândul de prietena sa întristată că evadata n-a dat, acolo unde se află curs integral fericirii care a trecut pe lângă ea aidoma unui tren ce nu va mai reveni niciodată: „Nu, Ana, deşertul nu va rodi nicicând să ai masă bogată,/ mersul pe jos înseamnă cunoaştere,/ mersul intens înseamnă depărtarea de tine,/ oare vei învăţa să zboare toate păsările tale de nisip?/ Le-ai dat viaţă, acum aruncă-le pe cer/ şi vezi dacă ştiu/ să respire albastru”  (Ana (IV). Păsări de nisip). Naratoarea se erijează, deci, într-o ipostază moralizatoare, faţa de capricioasa ei prietenă risipitoare. Discursul cvasiepistolar e unul despre visuri şi spulberarea lor, despre amărăciunea scrâşnită de cel care eşuează: „toate promisiunile tale s-au zdrobit şi au luat-o la vale” (Ana (V). Fire de pelin). Procesul clonării e departe de a fi fost unul punctual: o altă femeie îi uzurpează identitatea naratoarei pe această axă a dedublării: „Am uitat să-ţi spun, Ana, o femeie îmi imită  mişcările,/ se îndrăgosteşe de tot ce mi-e drag/ şi pare că ştie tabieturile noastre. Evită să mă privească în ochi,/ dar îi simt umbra cum se leagă de mine” (Ana (VI). Comori). Întâlnim şi o imagine  satului românesc pustiit în ani din urmă, cu frumoasele lui tradiţii rarefiate, dorul după vremurile apuse avivându-se neîncetat: „Curând vei ajunge în satul tău. E înconjurat de furnici,/ au umplut urmele carelor în care truda nu urcă niciodată./ Mai ştii, Ana, ştergarul bunicii?/ Era mereu plin cu duminici şi fluturi./ Dar braţele mamei le simţi?/ O lacrimă de dor umple pârâul din faţa casei./ Niciun strigăt nu încape în văzduh. Niciun strigăt,/ toate mă strâng precum bocancii ostaşilor cu răni în piept./ Toamna îmi trimite un cântec. E timpul să scriu despre tine” (Ana (IX). E timpul să scriu despre tine).

          Ploile de stele, adică perseidele, îndeamnă la reverie şi umplu sufletul de tristeţi indicibile. Căderile lor solitare trimit la ideea de moarte, dar şi de decor feeric:  „în curând perseidele vor sparge/ întunericul/ câteva vor poposi în calendarul tău./ Să fii acasă, vor veni pe uşa dinspre soare,/ ţi-au promis că vor intra în camera unde scrii poeme de dragoste./ Astfel se sfinţesc tăcerile” (Ana (X). Perseide).

          Poeta se proiectează autoportretistic în oglinda celui drag: „Trebuie să te odihneşti, iubito, ca să mă afli,/ mi-ai spus,/ nu ai dormit de peste un deceniu,/ mereu ai avut câte ceva de făcut prin sufletul meu.../ Mi-era frig şi ai aprins un foc imperial,/ mi-era cald şi ai adus Niagara peste văpaie,/ cu tine am văzut primele albine înecate în miere,/ ai făcut bungee jumping să le salvezi,/ te priveam de pe creste, erai atât de mică şi de curajoasă!/ În cădere, s-a agăţat de tine o floare-de-colţ!” (numai tu). Autoarea îşi imaginează întoarceri ale cuplului la natura edenică atotămăduitoare şi întru totul reconfortantă şi face, cu acest prilej utopic, elogiul simplităţii generatoare de fericire adevărată (ni s-a mai spus). Ea nu oboseşte să evidenţieze magia dragostei tainice şi irepetabile şi care dă coerenţă universului pe care-l încarcă cu sărbători fără sfârşit (magicianul). Sufletele îndrăgostiţilor se contopesc paroxistic şi se separă doar spre a-şi lua noi elanuri ale regăsirii mistuitoare (şi tu). Statornicia în dragoste e o valoare mereu la loc de cinste în inima poetei  care se simte astfel ocrotită confortbil în propriul destin: „drumul meu trece prin faţa casei tale/ e mereu presărat cu crini/ şi are un singur sens/ pe acolo s-au plimbat stări imperiale/ poate de aceea este mereu neted şi/ miroase a linişte” (drum). În preajma celui ales e oricând gata să-i strige, faustic, clipei să se înveşnicească (mi-e bine).

         Frumuseţea de o intensitate pasională a versurilor acestei poete puternice şi dezinvolte te poartă cu gândul la Cântarea cântărilor şi foarte greu îţi înfrângi pornirea de a tot cita, cu încântare, din ele: „Ţi-am găsit cămaşa arsă de dor,/ au trecut peste ea zile străine, avea pecetea soarelui în dreptul inimii,/ m-am grăbit să aprind felinarele,/ felinarul care ne-a vegheat dragostea până dincolo de nori şi înapoi,/cu flacăra mirosind a moarte şi a izbândă.// Aşadar, vino să jucăm şah pe trupul serii,/ iasomia ţine de somn. Lupii s-au culcat cu urletul pe note./ Recunosc, n-am ştiut niciodată să cânt la vioară,/ dar am purtat-o pe umăr/ cu triumful unei reprezentaţii de succes” (leacul pământului). Sau: „Mă îmbrac în şoaptele tale unde s-au agăţat de pereţii inimii/ altele au rămas într-un aisberg,/ mereu m-am întrebat/ cum să-mi ascund la sân aurul tău brut/ în care o pasăre îşi păstrează cântecul/ mai presus/ decât toate bogăţiile lumii” (cayman). Iubirea e proiectată la scară cosmică, mereu şi mereu într-un aspirat punct de întâlnire şi de echilibru al contrariilor cardinale: aer/pământ; adânc/înalt, aproape/departe, secundă/veşnicie, rug încins/ frig polar, lumină/tenebre, alb/negru, cântec/tăcere, secetă/ploaie, stare pe loc/galop, ger siberian/junglă homerică etc. Există în aceste poeme un motiv al tabloului, al fotografiei, al picturii odihnitoare, unde forţele corozive ale timpului sunt anihilate şi unde îndrăgostiţii nu mai îmbătrânesc niciodată (poemul cu ochi negri, la cină, etc.). Îndrăgostiţii trebuie să-i dea fiecărei zile ceea ce este al ei, măcar atât cât aceştia să nu simtă în chip dureros presiunea timpului (cămaşa de luni). Iubirea se cere neîncetat reinventată în aşa fel încât combustia ei să nu se diminueze nicio clipită şi nicio intemperie să n-o doboare: „mâine dimineaţă te voi trezi să bem o cafea la nisip/ cu soarele pe umăr/ vom învăţa marea să cânte/ să plângă/ să râdă/ să danseze/ să ceară/ ştiu în adâncuri un pian şi trandafiri acvatici/ legenda spune că sunt iubiri înecate de dor/ să le dezlegăm lanţurile// peste câteva zile va fi potop/ vom înota prin apă vie unul în pieptul celuilalt/ vom îmbrăca fulgere în cămăşi noi le vom hrăni cu silabe/ sălbatice/ iar noaptea asta/ noaptea asta se va furişa după oraşul/ ars de lumină” (lasă noaptea asta). Întreaga fire ia parte şi se lasă antrenată în ritualul iubirii: ţigara de dor devine cometă; ultimul copac înţelept urcă dealul, marea poate fi îmbrâncită sub aripa unui vultur, izvorul vinovat de nelinişti e dezbrăcat de torţe, bulevardele agaţă felinare în copaci, un vulcan se plimbă pe pământ, satele îşi plimbă cojoacele în ierni desprinse din tablouri etc.

        Perseide este, de departe, cea mai bună carte de poeme din cele scrise până la aceasta dată e Gina Zaharia, poetă demnă de toată consideraţia pentru avântul ei metaforic, ca şi pentru frazarea poetică amintind-o, pe alocuri, pe cea a altei buzoience inconfundabile: Viorica Răduţă.

                                                                                                                          Ion Roşioru

Cronică de carte - Perseide

CRONICĂ DE CARTE

O ploaie meteorică de sentimente menite să devină
prin magia metaforei „Perseide”

Poeta buzoiancă Gina Zaharia, cunoscută cititorilor încă din 1998 prin debutul său literar cu romanul de dragoste „Clipa de adevăr”, pare a fi într-o adevărată fervoare literară dacă ne ghidăm după apariția în 2016, a nu mai puțin de trei cărți de poezii :„Talazuri”, „Nomade” și „ La este de tine” , dar și a unui roman de factură polițistă „ Promisiunea de joi”, iar în anul 2017, a volumului de versuri „Perseide”, tipărit sub semnul Editurii Editgraph și care face obiectul acestei recenzii.
Scriitorul Dumitru Brăneanu, membru al filialei Bacău al Uniunii Scriitorilor, notează pe coperta a patra a volumului „Perseide”, concepută cu inspirație de pictorul - grafician Mihai Cătrună, despre poemele autoarei că sunt „ca niște tablouri rafaelice” în care ”poeta zugrăvește fără timp și spațiu relația iubit- iubită în tonuri și nuanțe contrastante și în culori de la sumbru la viu, stări sufletești și trăiri de la extaz la agonie, de la bucurie la tristețe, de la entuziasm la frustrare, de la așteptări la renunțări fulgerate de la un capăt la altul de lumina dragostei.”
Poeta Ginei Zaharia se remarcă și de această dată prin cascada de reflexii lirice construite aluziv prin comparații subînțelese cu ajutorul cărora își construiește poezia. Creațiile din volumul de față sunt poeme de stare în care autoarea, prin tehnica impecabilă a metaforei, transmite cititorului un mesaj epic, modelând din imagini și sentimente o micro-poveste în fiecare dintre ele.
Volumul debutează cu douăsprezece astfel de mici istorisiri venite din partea unui el imaginar, un Manole al zilelor noastre, autor al iubirii pentru o Ană, ziditoare de biserici profane, responsabilă cu emoțiile din text, capabilă să dezerteze într-o lume a visului milenar: America , sugerând aici, probabil, speranța într-o „Lumea Nouă” . „Când ai hotărât să pleci în america/ m-ai rugat să am grijă de grădina ta, știam că este cu două veri mai încolo/ dar am găsit-o repede./ Atunci am simțit un fel de secetă tropicală,/ (…) Off, Ana, cum să-ți spun că o pasăre vine și cântă pe umărul meu,/ și nu pot să o alung, Ana, nu pot” ( pag 5/ „Ana I. Oarbă”. Despărțirea de persoana iubită creează un hău în interiorul celui părăsit , o ardere intensă până la incendierea propriilor sentimente. Odată cu această dezertare a femeii din coconul relației, totul se transformă într-un „blestem al iubirii”, așa încât pentru cel rămas „ timpul s-a umplut de porumbei”, „seceta a umplut fântânile, iar frunzele se ceartă pe o bucată de iarbă”. Amintirile devin dureroase. Înnodând amurguri dorul își face tot mai mult simțită prezența: „Când lângă tine s-au ridicat porți cu trandafirii dorului, / ți-ai strâns jocul…”( pag. 9 / Ana III. Cafea în doi). Sufletul celui părăsit devine precum un deșert în care predomină întrebările și regretul: „ Nu, Ana, deșertul nu poate rodi nicicând să ai masa bogată,/ mersul pe jos însemnă cunoaștere,/ mersul intens înseamnă depărtare de tine, oare vei învăța să zboare toate păsările tale de nisip?” (pag. 10/ Ana IV. Păsări de nisip). Suferința pare sfâșietoare, timpul accentuează rănile și amintirile năvălesc gata să sfâșie duminica sufletului : ” Ana, mai știi acea declarație de dragoste pe care ai pierdut-o / prin nămeții unei ierni înțelepte? Am găsit-o pe turlele duminicilor, tu tot mai crezi în ea? Vino să aruncăm câteva stele pe cerul inimii/ cândva ne vor călăuzi prin tunelul gândurilor”. ( pag 12/ ”Ana VI. Comori ”).
Am căutat să înțeleg, pe parcursul lecturii, cum a ajuns autoarea la titlul volumului „Perseide” și mi-am amintit că în fiecare an pe la mijlocul lunii august, suntem martorii celui mai cunoscut şi popular curent de meteori: Perseidele. Acest curent mai poartă denumirea populară şi de „ploaie de stele căzătoare” sau „ploaie de meteori” și este asociat cometei Swift-Tuttle. Originea numelui acestei "ploi" se datorează punctului de unde par să apară, numit radiant, aflat în constelația Perseu. În tradiția populară, se spune că Perseidele îndeplinesc dorințe. Astrologii antici vorbeau despre puterea lor nemărginită. Pentru ei, Perseidele reprezentau un dar din partea zeilor, o perioadă benefică prin care muritorii de rând primeau iluminare. Probabil aceasta a fost motivul de inspirație al titlului volumului de față, pentru că și în poeziile Ginei Zaharia de aici , singurele capabile să mai mențină flacăra iubirii aprinsă sunt dorințele transferate acestor stele căzătoare, Perseidele, în stare, așa cum spun bătrânii, să îndeplinească dorințele . Iată un fragment de poem revelator: „ Ana, lasă-le să se așeze pe rochia ta, pe umăr și în cana cu vise,/ am auzit că nu zăbovesc decât într-o carte de vară,/ e un mister că s-au gândit la tine,/ poate știau că tu adori nuanțele cosmice, crezi în viața de dincolo de moarte / și în succesul unei idei pe acoperișuri înalte,/ poate au sperat că le vei prinde cu ace de reverul cerului…” (pag. 16/ Ana X. Perseide).
Oricare ar fi forma poemelor din volumului „Perseide” , fie că păstrează regulile de punctuație, fie că le ignoră dând libertate cititorului de a interpreta poezia după propria trăire, versurile au la bază aceeași frumusețe lirică și construcție metaforică. Ele sunt scrise cu căldură și mai ales cu iubire, au ca fond sentimente trainice care impresionează cititorul cu trăirea lor intensă. Iată o dovadă în acest sens: „ N-ai dormit, iubito, știam că nu dormi,/ nopțile ai frământat pâine pentru zilele mele,/ erai frumoasă în rochia albă cu fluturi albi,/ aș fi vrut să te ajut, dar numai tu știai să chemi soarele/ să rumenească îndeajuns timpul nostru,/ numai tu…” ( pag. 22/ „ Numai tu”).
Poezia Ginei Zaharia se înscrie în modernismul romantic în care eul liric de multe ori este prins în trăiri disonante fără posibilitate de conciliere cum ar fi cupluri gen blândețe-furie, bucurie-regret, speranță-deznădejde. Multe poeme sunt constituite fragmentar cu imagini care nu au legătură unele cu altele însă prin metaforele revelatorii întregesc un tablou unitar.
Finalul volumului este de-a dreptul copleșitor prin poemele în care dorul și iubirea se îngemănează luând chipul bunicii poetei: „Nu plânge , bunico, din potecile mele vor răsări fluor,/ într-o zi își voi aduce câmpia în ogradă,/ și nu te speria de strigătul meu, știu că surzește odată ce-și pune pantofii de duminică/ deseori se agață în morile de vânt,/ dar iată, Carul Mare s-a oprit pe prispa noastră…” ( pag 78/ „Lacrimi de zăpadă”) ; în care amintirile și nevoia de a se simți iar copil se materializează în cuvântul mamă: „ Mai stai să privim cum se coace grâul, mamă, moartea se joacă în culori,/ trimite-o să caute leagănul și cireșul de atunci, să-i spună tatei că ești bine/ să sperie cucuvelele de pe acoperiș,/ tu nu știi să faci figurine din nori/ e noapte, o armată de umbre te strigă, nu le răspunde,/ hai să ne prefacem că nu le auzim!” ( pag 78/ „ Icoana”) ; și cel mai tulburător, patriotismul evocator prin dragostea de țară și graiul românesc. „ Dar haideți să simțim românește, / așa avem siguranța că suntem stăpânii pământului nostru bogat,/ pământul în care aurul duce strălucirea din adâncuri/ în mâinile celui mai destoinic bijutier,/ binecuvântate, panerele stau mândre la ferestrele toamnei,/ satele își plimbă cojoacele în ierni desprinse din tablouri,/ primăverile sunt fecioare răvășite pe dealuri,/ iar verile cântă la viorile vieții,/ alungă lupii din păduri cu sprâncenele stufoase/ cât să ne mândrim, acum și mereu,/ cu sfântul grai românesc”. (pag. 80/ „ Sfântul grai românesc”).
Poeta Gina Zaharia și cu acest volum „Perseide”, aduce dovada unui talent autentic, a unei poezii rotunde , cu amprentă personală, o poezie creată cu mult suflet și emoție, din dragoste pentru cuvânt și cititor.

Mihaela Meravei
10.02.2018