Îmi ridicasem o căsuţă într-un trunchi de copac. În zi de sărbătoare, pe
acoperiş cântau mierlele. Aveam câteva camere, toate transparente, o
terasă cu vedere la stele şi un susur în gând, ca un ecou al altor
vremuri. Niciodată nu-mi pusesem întrebarea de ce o aşezasem acolo, pe
raftul de semilună, când în faţa ei se întindeau multe lanuri vaporoase,
multicolore. Poate pentru protecţia de alunecări spre nimic sau... spre
nemărginire. Poate pentru că odată ce te strecori rază te cerni automat
prin sita de verde fără să bănuieşti că de fapt te-ai transformat în
lespede pe luciul apei.
Povestea e simplă. Când a plouat cu violet, s-a rupt cerul peste grinda dintre lume şi adăpost. Atunci a înflorit scoarţa iar trunchiul a cedat…
„Altă dată o să-mi construiesc casa în ramuri, mi-am zis, acolo mă găseşte doar adierea vântului… ce fac însă cu fereastra mea opacă?”
Mi-am luat aşadar casa şi am agăţat-o de stele. Răsar în ea, noapte de noapte şi privesc copacul în care am stat, rupt în două, cu gândurile pierdute…
Trag perdeaua timpului şi mă orientez spre răsărit. Acolo sunt baladele îmbrăcate în roşu…
Se vede casa din povestea mea simplă?
Dar casa de pe cer?
****************
În acelaşi timp, sub talpa muntelui cântau clipele. Un concert ameţitor care făcea stâncile să se întrebe dacă nu cumva sunt în pericol de transformare. Avea legătură cu lumea de dincolo de izvoare, îşi dăruia parcă sufletul presat între file de dor. Era noapte şi crez. În vârful ierburilor adormite, adieri sidefii dormeau a veghe colorată în albastru. Frângeau, din când în când, paşii desculţi ai timpului. Înfloriseră în sălbăticie, stări paralele cu păduri de cactuşi, săgeţi mistuitoare ce-şi schimbau traiectoria spre derută.
“E peticul meu de noapte”, mi-am zis.
M-am aşezat pe aceeaşi semilună şi m-am ridicat pe curcubeul cântecului prins în braţele stâncilor.
“Nu te întâlneşti aşa uşor cu vocile din adâncuri!”
“De-aş fi un translator bun”…
Am înţeles repede de unde izvorau cuvintele îmbrăcate în dor. Şi-am mai înţeles parabola despre înălţări şi prăbuşiri.
M-am apucat atunci să sfredelesc cu palmele goale în stâncă, numai astfel puteam cuceri silabele plăcute sufletului.
M-am transformat în culoare. Şi am scris povestea mea simplă. Semnez, sub talpa muntelui, cu prima lacrimă întemniţată a chemare, a regăsire. Restul e etcetera...
Povestea e simplă. Când a plouat cu violet, s-a rupt cerul peste grinda dintre lume şi adăpost. Atunci a înflorit scoarţa iar trunchiul a cedat…
„Altă dată o să-mi construiesc casa în ramuri, mi-am zis, acolo mă găseşte doar adierea vântului… ce fac însă cu fereastra mea opacă?”
Mi-am luat aşadar casa şi am agăţat-o de stele. Răsar în ea, noapte de noapte şi privesc copacul în care am stat, rupt în două, cu gândurile pierdute…
Trag perdeaua timpului şi mă orientez spre răsărit. Acolo sunt baladele îmbrăcate în roşu…
Se vede casa din povestea mea simplă?
Dar casa de pe cer?
****************
În acelaşi timp, sub talpa muntelui cântau clipele. Un concert ameţitor care făcea stâncile să se întrebe dacă nu cumva sunt în pericol de transformare. Avea legătură cu lumea de dincolo de izvoare, îşi dăruia parcă sufletul presat între file de dor. Era noapte şi crez. În vârful ierburilor adormite, adieri sidefii dormeau a veghe colorată în albastru. Frângeau, din când în când, paşii desculţi ai timpului. Înfloriseră în sălbăticie, stări paralele cu păduri de cactuşi, săgeţi mistuitoare ce-şi schimbau traiectoria spre derută.
“E peticul meu de noapte”, mi-am zis.
M-am aşezat pe aceeaşi semilună şi m-am ridicat pe curcubeul cântecului prins în braţele stâncilor.
“Nu te întâlneşti aşa uşor cu vocile din adâncuri!”
“De-aş fi un translator bun”…
Am înţeles repede de unde izvorau cuvintele îmbrăcate în dor. Şi-am mai înţeles parabola despre înălţări şi prăbuşiri.
M-am apucat atunci să sfredelesc cu palmele goale în stâncă, numai astfel puteam cuceri silabele plăcute sufletului.
M-am transformat în culoare. Şi am scris povestea mea simplă. Semnez, sub talpa muntelui, cu prima lacrimă întemniţată a chemare, a regăsire. Restul e etcetera...
