PETALELE EDENULUI

Am înfipt talpa în pământul afânat și am înconjurat-o cu albăstrele, multe și vesele, care dansau în flăcări senine. Când vei trece tu, mi-am zis, o să-mi recunoști glezna și parfumul, și mă vei lua în brațe, să mă separi de celălalt continent. Am auzit că acolo navighează vulcani colțuroși, or eu sunt o pecete pe alizee, mereu ascunsă sub naframa lăsată la întâmplare pe statui identice cu pagina ce va fi trecut peste volumul tainelor. Am gândit precum un trandafir de catifea, mi-am reproșat, ridicându-mi umerii rochiei care atingea cerul. Vei trece cu mine peste vârfuri de cetăți, îmi vei săruta părul și primul impuls va fi să-mi inversezi clipele în așa fel încât să-ți reprezint ființa. Știu cum voi proceda: mai întâi voi bea rouă din cana de lut modelată o noapte întreagă când picurii lunii îi striveau marginile și-mi făceau în necaz că le erai prizonier și mergeai din stea în stea să faci recensământul. Mai târziu am aflat că la câteva miliarde de stele îmi puteai dărui veșnicia. Mereu am regretat că nu am negociat cu galaxiile pentru un cântec la pian, acolo, în pânzele albastre. Toată lumea ar fi aflat de dragostea noastră! Dar nici când am întors marea pe dos n-a fost târziu! S-au revoltat peștii, au înnebunit pescărușii și jumătate din duminici au pornit pe jos, să ne invite la bal. Îți amintești? M-ai sărutat deasupra infinitului, atunci mi-ai atins prima dată glezna și au suspinat, subit, magnoliile. M-ai încuiat în tine și salutam fiecare copac, promițându-i un regal de cuvinte dacă va înflori pentru amândoi deodată. Au înflorit până și munții, de-mi făcusem potecă direct pe picturi și îi mințeam că le sunt stăpână, ba chiar că i-aș fi învățat să adoarmă într-o zi de marți. Apoi voi întârzia să mă închei la nasturi și voi invita vara pe talazuri, să le sfințească tăcerea și să le ademenească într-un duet. Acolo îmi voi întâlni toate diminețile care vor fi plecat cândva spre tine și te vor fi așteptat să devii cântec. Acum pot desface lacrima rubinului, mâine voi transfera emisfera de cristal pe tabloul alb-zimțat iar când dorul tău va arde palmele mele, voi amesteca, din mângâieri simple, petalele edenului…

LA PAS PRIN MINE

Mi-am răsfirat gândurile cu balsam de crizanteme albe, mi-am croit trecători prin ceaţă de granit şi am pornit să-mi caut hotarele. Le sculptasem cândva în vers colorat cu spuma florilor de cais şi pirogravasem în colţul din stânga numele meu. M-am îmbrăcat în vişiniu, ceva între senin şi ruginiu încărcat cu rouă, să nu sfidez amurgul, nici să regret valsul din vârful degetelor întinse-n izvoare. Rucsacul striga după mine să nu-l uit... M-a prins. Îl lăsasem dinadins pe prag, să-l fac să creadă că nu pot pleca fără el. Pornesc. Nu mă uit peste umăr, să nu observ pânza de păiajen în care s-au ţesut gândurile mele. Primul pas mi-a fost uşor, ca un fulg al vremurilor antice, aruncat la întâmplare într-un jurnal al timpului deşi în fiecare secundă se zbăteau gheţari sub imperii întortocheate. M-am rătăcit îndată într-o vegetaţie sălbatică... dar am ezitat să-i spun junglă. Un fir de mătase se rupea sub paşii mei mărunţi, semn că începea o peşteră în care trebuia să intru. La uşă, o piatră uriaşă tremura de aşteptare.  
- Să întru ? Brrr, miroase a cenuşiu! 
- Dar aici au servit masa reginele tuturor timpurilor! zise zăvorul. - Mâncau flori-de-colţ cu aromă de secetă!, am comentat, pe un ton rece. În dreapta un felinar îşi plângea stingerea. Pe pervazul adâncului steluţe dezlănţuite cândva în credinţă, fugeau, înspăimântate. Un râu stătea să se adune din clepsidre timide, făcând un semn cu mâna, a trecere. Alte câteva gânduri se făcuseră statui de ceară. Visele tropăiau în urciorul spart a nelinişte, deasupra mea.  
- Dacă aş îmbătrâni aici, mi-am zis, aş culege mucegai de pe pereţi spunând că-i dulceaţă de fragi! M-am aşezat într-o matcă lipită de nord. Era secătuită de aşteptare dar mi-a adus fiori calzi. Ca o ninsoare de vară. Un plug obişnuit brăzda rânduri de cuvinte pe sub copaci unde nu crescuse niciodată nimic. Mă uimea. De ce atâta trudă ? Poate seminţele înălţării, demult aruncate, trebuiesc doar răstălmăcite.... poate, şi am trecut cu vederea înspre est. Pe acolo venisem, în urmă cu câteva secole. Iată-mă ! De imaginea mea se agăţaseră fisuri mici, mişcătoare ca nişte anotimpuri secrete. Într-o mână aveam câteva boabe amare, nedefinite, dintr-o zi de miercuri, am socotit eu astfel că erau trei. Le ţineam strâns, să nu pierd contactul cu dunele de nisip pe care scrisesem data plecării mele. Pe umeri, crengi de rugină străluceau a ciudă. M-am întors cu spatele, să nu le mai văd. Atunci am zărit rucsacul. Plângea. Orbise pe cărări pustii, pe care le îmbogăţisem instantaneu, cu mine. L-am strâns la piept. O pasăre împăcată cu întunericul începu să înalţe triluri multicolore. Am făcut o fotografie a timpului şi am dat spre ieşire. Hotarele mele nu se mărgineau aici. Eram datoare să le verific pe toate. Afară se scurgeau norii, de la dreapta spre stânga. Am întors de câteva ori capul, să le văd săgeţile dar m-am blocat cu mâna pe colţul de cer, ultimul din dinastia mea. 
 - Cât am încărunţit, mi-am zis, şi m-a prins frica. Aveam acolo umbra, tremurând, cu visele toate uscate pe ochi. Şi mai aveam o petală vişinie, desprinsă din cuvânt, pe pragul vieţii. Le-am mângâiat, absentă, ca semn al trecerii mele. Munţii îşi citeau peste mine semeţia. Am îngenuncheat a solidaritate cu pieptul lor. -Voi scrie pe voi! am promis. Mă voi spovedi adâncurilor! am strigat. Dar ecoul s-a făcut minge de foc şi m-a înghiţit....

PLOAIE CU MAJUSCULE

Începuse  ploaia cu majuscule peste codrul care tocmai rodise sălbatic şi îndepărtat. 
Îi conturam chipul pe braţele noastre, măsurând orizonturile într-o îmbrăţişare întreagă. O înfăşurasem într-un poem continuu, demn de aşezat la baza scărilor de peste nori. Erai rege în palma izvoarelor şi te-am fotografiat cu uimirea pe chip, numărând stropii care-ţi şopteau, în cădere, un imn. 
 - Rămâi acolo, mă voi întoarce să-ţi aduc primii picuri albaştri. Trei dintre aceştia te vor însoţi pretutindeni şi vor purta iniţiale din busuioc de câmp şi alb de tăcere. 
 - E prima scrisoare pe o balanţă tulbure, prima pe care vei fi trimis-o fără intervenţii sau alte chenare din gama chiliilor neterminate peste care au urcat irişi somnoroşi, de-o eleganţă aparte. 
  Se aprinseseră toate crengile deodată şi porniseră agale, spre talazuri. 
  M-am ferit din calea lor şi am făcut o plecăciune. 
 Lângă mine înflorea un alun îndrăgostit. L-am sărutat pe ultima frunză perforată de sete. 
  Câteva cascade îşi dezbrăcaseră straiele pe sufletul codrului pe care-l patrona ploaia noastră. 
  Unele-mi aparţinuseră într-o grădină suspendată, altele erau ale tale, din puf de păpădie şi piscuri dezgolite. De-o importanţă aparte era freamătul pământului crud din care răsăreau candelabre de diferite dimensiuni, unele pârjolite de dor, altele prinse în descântecul luminii, cu trimitere la scrisoarea de care mi-ai amintit în acel început de veac. 
  Peste culmi treceau turme de lupi, rupând cerul în patru. 
  - Mi-e întuneric, ţi-am şoptit, aşezând pietre în zidul care unea două dintre sferele din pieptul timpului nostru. 
  Ai tresărit. Ecoul meu împânzise starea de bine şi doreai să-l strângi într-o ceaşcă de ceai. 
  - Ai şlefuit lacul de argint, mi-ai zis. Numai tu ştii cum ai încăput în somnul lui şi ai reuşit să coşi marginile cerului de pumnul lacrimei! 
  - Te-am strigat pe numele de împrumut şi am distras atenţia incertitudinii, ba chiar am tivit stratul de nesomn... Între timp o lebădă îşi prinsese piciorul în zăbrele de stuf şi a rămas prizonieră în propriul cuib! Am transpus imaginea aceea în ochii tăi, era păcat să n-o vezi! 
  - Opreşte odată ploaia aceea, mi-e teamă că valurile mă vor duce spre arii cu spini şi gheaţă! Şi arată-mi exact unde te-ai instalat că eşti pretutindeni şi nu-ţi pot urmări chemările. Simt cercuri de foc arzându-mi respiraţia de un violet pătrunzător şi nu reuşesc să înnod podurile destrămate în colţuri de rai! Dar stai... nu face asta, mă voi trezi de mii de ori într-o clipă şi voi fi mai sărac decât deşertul cu un singur sâmbure în ciocul păsării rătăcite în el! 
  - Atunci uită-mă în ploaie! Doar astfel te vei trezi în dimineaţa de dinaintea regăsirii. Fiindcă am aflat că ploaia diamantină sfinţeşte visul şi... mai ştii? 
 

Etcetera

Îmi ridicasem o căsuţă într-un trunchi de copac. În zi de sărbătoare, pe acoperiş cântau mierlele. Aveam câteva camere, toate transparente, o terasă cu vedere la stele şi un susur în gând, ca un ecou al altor vremuri. Niciodată nu-mi pusesem întrebarea de ce o aşezasem acolo, pe raftul de semilună, când în faţa ei se întindeau multe lanuri vaporoase, multicolore. Poate pentru protecţia de alunecări spre nimic sau... spre nemărginire. Poate pentru că odată ce te strecori rază te cerni automat prin sita de verde fără să bănuieşti că de fapt te-ai transformat în lespede pe luciul apei.
Povestea e simplă. Când a plouat cu violet, s-a rupt cerul peste grinda dintre lume şi adăpost. Atunci a înflorit scoarţa iar trunchiul a cedat…
„Altă dată o să-mi construiesc casa în ramuri, mi-am zis, acolo mă găseşte doar adierea vântului… ce fac însă cu fereastra mea opacă?”
Mi-am luat aşadar casa şi am agăţat-o de stele. Răsar în ea, noapte de noapte şi privesc copacul în care am stat, rupt în două, cu gândurile pierdute…
Trag perdeaua timpului şi mă orientez spre răsărit. Acolo sunt baladele îmbrăcate în roşu…
Se vede casa din povestea mea simplă?
Dar casa de pe cer?

****************

În acelaşi timp, sub talpa muntelui cântau clipele. Un concert ameţitor care făcea stâncile să se întrebe dacă nu cumva sunt în pericol de transformare. Avea legătură cu lumea de dincolo de izvoare, îşi dăruia parcă sufletul presat între file de dor. Era noapte şi crez. În vârful ierburilor adormite, adieri sidefii dormeau a veghe colorată în albastru. Frângeau, din când în când, paşii desculţi ai timpului. Înfloriseră în sălbăticie, stări paralele cu păduri de cactuşi, săgeţi mistuitoare ce-şi schimbau traiectoria spre derută.
“E peticul meu de noapte”, mi-am zis.
M-am aşezat pe aceeaşi semilună şi m-am ridicat pe curcubeul cântecului prins în braţele stâncilor.
“Nu te întâlneşti aşa uşor cu vocile din adâncuri!”
“De-aş fi un translator bun”…
Am înţeles repede de unde izvorau cuvintele îmbrăcate în dor. Şi-am mai înţeles parabola despre înălţări şi prăbuşiri.
M-am apucat atunci să sfredelesc cu palmele goale în stâncă, numai astfel puteam cuceri silabele plăcute sufletului.
M-am transformat în culoare. Şi am scris povestea mea simplă. Semnez, sub talpa muntelui, cu prima lacrimă întemniţată a chemare, a regăsire. Restul e etcetera...

reverie albastră

cântă-mi ramură de suflet

repetă-mi colindul din seara

în care tremurau stelele

privindu-ne

n-am reţinut versul acela intens

devenise prea repede torţă

şi a dispărut

poate pentru că a înflorit deodată

în culori tainice

cântă-mi albastru singuratic

ştiu că te strigă marea

dar fixează o altă distanţă

pentru întâlnirea secretă

din culorile tale se vor naşte viori şi poeme

cât pentru freamătul multor valuri

ce şi-au pierdut surâsul

în troienele timpului

sculptează-mi inima în flori de timp

apoi dă-i drumul să zboare cu noi

pretutindeni

să se-nalţe ziduri

pe care să le înţeleagă toţi trecătorii

care știu îmbrățișa valsul

pe scări enigmatice

fagure din sufletul macilor

am venit la târgul florilor

să împărţim fagurele

în care am ascuns cândva

sufletul macilor,

eu iau acele inimii,

tu, statornicia clipei

şi balanţa cu care am câtărit

profunzimea sunetelor.

să nu te îndoieşti de ultimul suspin,

e un grăunte uitat între trepte,

de atunci, mii de păsări

şi-au frânt aripile în ziduri.

lasă-ţi ceasul în codrul

care ne-a povestit despre odihnă,

între linii paralele

o singură punte ştie cel mai bine

cum se merge cu gândul…

Poștalionul de zori

De când n-am mai întâlnit poștalionul de zori!

gânduri sălbatice, artificii de ieri și portretul tăcerii

hoinăresc sub roțile învechite

în imagini concave.

Mi-ai învățat parfumul amiezilor

precum pustnicul vârstele sării,

ești citatul din stânga pieptului, mi-ai spus,

dar te voi așeza în zăpadă

să-ți conserv foamea

din care împarți temple albe

și bucăți de cașmir

cuvintelor zdrențuite.

Satul meu e din lemn de stejar;

un crez pitic încape aproape întreg într-o colivie

și adoarme regește.