Mi-am răsfirat gândurile cu balsam de crizanteme albe, mi-am croit trecători prin ceaţă de granit şi am pornit să-mi caut hotarele. Le sculptasem cândva în vers colorat cu spuma florilor de cais şi pirogravasem în colţul din stânga numele meu. M-am îmbrăcat în vişiniu, ceva între senin şi ruginiu încărcat cu rouă, să nu sfidez amurgul, nici să regret valsul din vârful degetelor întinse-n izvoare. Rucsacul striga după mine să nu-l uit... M-a prins. Îl lăsasem dinadins pe prag, să-l fac să creadă că nu pot pleca fără el. Pornesc. Nu mă uit peste umăr, să nu observ pânza de păiajen în care s-au ţesut gândurile mele. Primul pas mi-a fost uşor, ca un fulg al vremurilor antice, aruncat la întâmplare într-un jurnal al timpului deşi în fiecare secundă se zbăteau gheţari sub imperii întortocheate. M-am rătăcit îndată într-o vegetaţie sălbatică... dar am ezitat să-i spun junglă. Un fir de mătase se rupea sub paşii mei mărunţi, semn că începea o peşteră în care trebuia să intru. La uşă, o piatră uriaşă tremura de aşteptare.
- Să întru ? Brrr, miroase a cenuşiu!
- Dar aici au servit masa reginele tuturor timpurilor! zise zăvorul. - Mâncau flori-de-colţ cu aromă de secetă!, am comentat, pe un ton rece. În dreapta un felinar îşi plângea stingerea. Pe pervazul adâncului steluţe dezlănţuite cândva în credinţă, fugeau, înspăimântate. Un râu stătea să se adune din clepsidre timide, făcând un semn cu mâna, a trecere. Alte câteva gânduri se făcuseră statui de ceară. Visele tropăiau în urciorul spart a nelinişte, deasupra mea.
- Dacă aş îmbătrâni aici, mi-am zis, aş culege mucegai de pe pereţi spunând că-i dulceaţă de fragi! M-am aşezat într-o matcă lipită de nord. Era secătuită de aşteptare dar mi-a adus fiori calzi. Ca o ninsoare de vară. Un plug obişnuit brăzda rânduri de cuvinte pe sub copaci unde nu crescuse niciodată nimic. Mă uimea. De ce atâta trudă ? Poate seminţele înălţării, demult aruncate, trebuiesc doar răstălmăcite.... poate, şi am trecut cu vederea înspre est. Pe acolo venisem, în urmă cu câteva secole. Iată-mă ! De imaginea mea se agăţaseră fisuri mici, mişcătoare ca nişte anotimpuri secrete. Într-o mână aveam câteva boabe amare, nedefinite, dintr-o zi de miercuri, am socotit eu astfel că erau trei. Le ţineam strâns, să nu pierd contactul cu dunele de nisip pe care scrisesem data plecării mele. Pe umeri, crengi de rugină străluceau a ciudă. M-am întors cu spatele, să nu le mai văd. Atunci am zărit rucsacul. Plângea. Orbise pe cărări pustii, pe care le îmbogăţisem instantaneu, cu mine. L-am strâns la piept. O pasăre împăcată cu întunericul începu să înalţe triluri multicolore. Am făcut o fotografie a timpului şi am dat spre ieşire. Hotarele mele nu se mărgineau aici. Eram datoare să le verific pe toate. Afară se scurgeau norii, de la dreapta spre stânga. Am întors de câteva ori capul, să le văd săgeţile dar m-am blocat cu mâna pe colţul de cer, ultimul din dinastia mea.
- Cât am încărunţit, mi-am zis, şi m-a prins frica. Aveam acolo umbra, tremurând, cu visele toate uscate pe ochi. Şi mai aveam o petală vişinie, desprinsă din cuvânt, pe pragul vieţii. Le-am mângâiat, absentă, ca semn al trecerii mele. Munţii îşi citeau peste mine semeţia. Am îngenuncheat a solidaritate cu pieptul lor. -Voi scrie pe voi! am promis. Mă voi spovedi adâncurilor! am strigat. Dar ecoul s-a făcut minge de foc şi m-a înghiţit....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu