ȘI PLOUĂ...

E noapte și plouă în culori. Aerul are o mie de ace. Toate se înfig în sufletul oraşului meu. Poate că sunt mesageri pentru o singură adresă. Mesagerii şoaptelor.
- Auzi? Liniştea plânge!  
 - Taci! Vreau s-o ascult!
Într-adevăr, liniştea plângea adorabil. O lacrimă se prelingea pe buzele lunii cu privirea pierdută în pânzele de ieri.
 - Ce departe eşti în noaptea asta! Mi-a rămas doar o fărâmă din zâmbetul tău. L-am păstrat într-o sferă specială, dar simt că îngheaţă!
 - Scuze, dar ştiu o inimă care străluceşte mai mult decât tine!
Dintr-un colţ al sufletului fotografia mea suspină.
 - De ce-ai minţit?
Nu sunt în stare să răspund. M-a prins. Mi-am uitat surâsul într-o temniţă.
Mă apropii de fereastră. Dincolo de jumătatea goală a inimii, se aude cântând:

Te-aş iubi, poate,
dacă ai inventa un oraş pe mare,
un oraş cât o cutie de chibrituri,
să-l aşez pe tâmplele valurilor,
lângă pianul cu aripi de înger.

Te-aş iubi, poate,
dacă mi-ai aduna
seminţele risipite de vânt,
pe care un semănător singuratic
le-a răsădit în pragul deşertului,

Dar fiindcă eşti singurul oraş
cu seminţe de suflet,
voi scrie pe tine
motto-ul zilei de mâine…

Casa mea e din cărţi de joc. Acolo se întrec, în noapte, gânduri opace... Şi plouă peste ele … adorabil!
Sub tălpile picurilor de gânduri cresc munţi de sare. Cândva voi şti să le reprezint nefiinţa…