TEMNICERI DE LUMINĂ

Așteptasem să-nverzească fragii și să urce zăpezile în colivii, spre liniștea copacilor încremeniți în spini regești. Armurieri ciobiți în vârtejuri din rubin și mirodenii se grupau pe categorii de timp șlefuite pe jumătate cu lacrima verdelui crud în timp ce pe cealaltă jumătate dormea penajul unei păsări de ornament.
La piciorul unui pod fără margini se strânseseră toate frunzele care și-au tulburat sufletul de-a lungul veacurilor și făceau o piruetă asemeni unui rămas-bun pe noblețea unei flori-de-colț. Aveam un singur coș împletit din arome fine, amestec abia definit în oceanul fără corăbii, dar cu o fărâmă de pâine din care trebuia să ademenesc nopțile mele înfometate și trăsura de stări grăbite să plouă prin anii mei.
Credeam că știu să-mi deschid jurnalul, cu ochii închiși. Că pot răsuci viscole pe brațe și mai apoi să le așez pe nord. Că pot inventa simfonia cu gust de migdal pe care să-mi înalț, de câte ori vreau, crezul.
Cândva am găsit un pârâu. Luase forma pașilor mei și-mi rostea numele într-un susur divin. Alergam la el de câte ori mă rătăceam prin vegetații de culori otrăvite. Curgea spre răsărit și-mi săruta mâinile ce-i vor fi mângâiat cu finețe, tăcerea. N-am îndrăznit să-l înfășor eșarfă pe umerii mei, i-aș fi adus ofrade vântului pe câmpia cu cântece de gheață, acolo unde aveam să conserv și eu fragii necopți.
Aveam să ne regăsim, mai spre vest, pe inima unui munte. Eu împătuream scrisoarea nimănui, el – mesager spre niciunde, doi soli de gheață pe zodii polare, doi temniceri de lumină într-un singur golf…