Soapte de suflet

Iubitul ce mă apără de frig

Hoinărești peste ogoare, strigi cu patimă la porți

Că ți-ai fi pierdut cărarea și-a căzut pradă la hoți,

Treci de pe un rug pe altul. După tine vin și eu.

Nu mă vezi că-s îmbrăcată cu veșminte de ateu!

Te zăresc flămând pe creste. Câtă secetă-ai cosit!

Mi-am umplut cu tine brațul și-amândoi am pribegit.

Am avut grijă să curăț ierburile dinspre nord,

Habar n-ai că sunt fantoma ce te-așteaptă-n primul rod.

Câteodată plimbi pădurea prin legenda-ntunecată,

Lângă ea un roib sălbatic din copite stă să bată.

Îl hrănesc cu zori de suflet, îmi e drag și parc-aș vrea

Să-l dezleg de jurăminte, să alerge-ncotrova.

La ce bun s-aștepte carul cu merinde-mbleșugate?

Dragostea se răsucește printre lacrimi nesecate.

În curând voi mări pasul cât să ocolesc un dig,

Să-mi rămâi mereu iubitul ce mă apără de frig!

Joi, 30 ian. 2014,0 ora 18,57

ÎNTRE DOI POLI ȘI-O DRAGOSTE PĂGÂNĂ

Mai știu că răsucești clepsidre-n șoapte 

Și că un fulger nezidit în zori 

Îți împrumută simfonii de noapte 

 Să le trimiți degrabă-n depărtări.

Din toate holdele cu gust de sare 

Tu m-ai ales, discret și nefiresc,  

Să-ți fiu ecou, să-ți fiu și alinare

Într-un decor cu suflet îngeresc.

Am adunat vreo două-trei silabe

Să-mi fie prag prin dinastii de dor, 

Și-am învățat să-ți scriu cu perle albe 

Când cerul hoinărește într-un zbor.
 

Cu vraja m-am certat la drumul mare, 

Își sfătuia toți hoții să îmbrace 

Aceeași haină prinsă-n calendare 

(Doar eu știam că-i țintuită-n ace.)
 

Atunci mi-am amintit c-ai zis odată

Cum că iubirea mi-a făcut fântână

La poarta ta. Dar e întemnițată

Între doi poli și-o dragoste păgână.

LINIȘTE

Pe ţărm era linişte. Nuferii de pază ai fiinţei mele verificau dacă arcadele timpului au deschiderea spre cetatea cu colţuri abstracte, pe care se odihnise odată, în trecere, fulgerul mareelor. Eram prea sigură pe devotamentul fărâmelor de violet, pline, urcând dinspre maluri de stepă pe linia vieţii. Într-un târg absolut se zbenguiau contraste în vitralii energice, împrăştiate din aburii cafelei din frunze de pelin pe care o socoteam de bun gust, fiindcă reuşise, sporadic, să-mi coboare privirile a rugăciune. Stăteam, dincolo de uimire, fără să cercetez dacă sălbăticia a otrăvit apa din cele şapte care de înţelepciune, cu eticheta mereu la vedere, pe care scria clar: exişti! Mai întâi s-a uscat nisipul plâns în culori. Pasul doi a început cu briza timpului. Pe scări au apărut săbii cu tăişuri jucăuşe, teleghidate de mister. În dreapta s-a conturat pânza mea de păianjen. Şase fecioare alunecau alungate din poveşti dantelate în tăceri. Le fusesem gazdă de o vreme şi ceva. Floarea-de-colţ apăruse, suavă, în stânca cea mai aproape de cer. Pe ea se odihnea lumea crepusculară, creată din cinci dinastii ale împăratului X, care lipsise de la botezul mai marilor. Spre nord se auzeau tropotul cailor sălbatici, patru legende cu armură de catifea neagră, sculptată în biblioteci de gânduri. Credinţa lor era jocul ielelor pe o tablă de şah. Vrăjitorul de plumb deschisese magazin de antichităţi. Între vechituri de smarald, trei îngeri înfloreau în orhidee şi pace, ca o cerneală incoloră pe jurnalul altei vieţi. Un albastru nepreţuit se înfăşura în liane. “Plângi acum!” am strigat biruinţei, dar nu m-a auzit, avea ecou de fier ruginit. Două rădăcini s-au îmbrăţişat într-o consoană şi o vocală între care am pus apostrof. În ziua ce va veni o să stau de pază, mi-am zis. Nuferii mei mă mint. Pe pragul în formă de cerc, un semn de întrebare se plimbă. La brâu are flori de secunde. Amurgul este parfum de praf. Mi-am înregistrat izvorul în catalogul de stări. Se pierde însă în busola agăţată de braţul meu strâns. Erau, în ea, şapte care de înţelepciune, şase fecioare de legendă, cinci dinastii ale împăratului X , patru cai sălbatici cu armură de catifea neagră, trei îngeri înfloriţi în orhidee, două rădăcini îmbrăţişate şi ... semnul tocit de întrebări absolute. Timp fără paşi. Pereţi zidiţi în adâncuri. Vegetaţii de pământ pietruit după desenul şarpelui… - Nuuu! strig, şi vocala se aruncă în valuri, a izbândă. E atâta linişte pe ţărmul în cascade!

TEMNICERI DE LUMINĂ

Așteptasem să-nverzească fragii și să urce zăpezile în colivii, spre liniștea copacilor încremeniți în spini regești. Armurieri ciobiți în vârtejuri din rubin și mirodenii se grupau pe categorii de timp șlefuite pe jumătate cu lacrima verdelui crud în timp ce pe cealaltă jumătate dormea penajul unei păsări de ornament.
La piciorul unui pod fără margini se strânseseră toate frunzele care și-au tulburat sufletul de-a lungul veacurilor și făceau o piruetă asemeni unui rămas-bun pe noblețea unei flori-de-colț. Aveam un singur coș împletit din arome fine, amestec abia definit în oceanul fără corăbii, dar cu o fărâmă de pâine din care trebuia să ademenesc nopțile mele înfometate și trăsura de stări grăbite să plouă prin anii mei.
Credeam că știu să-mi deschid jurnalul, cu ochii închiși. Că pot răsuci viscole pe brațe și mai apoi să le așez pe nord. Că pot inventa simfonia cu gust de migdal pe care să-mi înalț, de câte ori vreau, crezul.
Cândva am găsit un pârâu. Luase forma pașilor mei și-mi rostea numele într-un susur divin. Alergam la el de câte ori mă rătăceam prin vegetații de culori otrăvite. Curgea spre răsărit și-mi săruta mâinile ce-i vor fi mângâiat cu finețe, tăcerea. N-am îndrăznit să-l înfășor eșarfă pe umerii mei, i-aș fi adus ofrade vântului pe câmpia cu cântece de gheață, acolo unde aveam să conserv și eu fragii necopți.
Aveam să ne regăsim, mai spre vest, pe inima unui munte. Eu împătuream scrisoarea nimănui, el – mesager spre niciunde, doi soli de gheață pe zodii polare, doi temniceri de lumină într-un singur golf…

DESEN CU STELE

- De când desenezi stele, femeie? Întrebarea îmi fusese adresată printr-un susur violet, într-o zi de duminică.
- De când eram bob de grâu în hambarul cerului şi coboram spic peste câmpii purtând în mână o cană cu albăstrele!
Am privit în jur. Fluturi trandafirii făceau cerc în jurul meu, desenând o copertă cu urme de timp. Simţeam o stare de beatitudine cu gust puternic. Vocea-mi era cunoscută. Venea pe drumul cu multe fântâni, numărând firele de praf cu esenţă de brad. M-am rezemat de aripa îngerului meu în lumina căruia îmi stropesc sufletul cu rouă. Ţineam mâna la inimă iar din degetele mele ieşeau flăcări. Maci zdrenţuiţi în roşu intens clocoteau în seva rădăcinilor cu aromă de cântec special pentru tămăduirea notelor de suflet pe scara inimii. Am avut tendinţa să îngenunchez dar am simţit o lumină verzuie alunecând printre nuferi. Era femeia-lebădă plutind în oglinda cerului, dând autograf pe stele desenate de alte femei. 
 - Aici înfloresc legămintele într-un altar subacvatic construit din pietre de moară cu figuri de zahăr! O galerie de artă invizibilă, înlănţuită în simboluri nedefinite - mi-a zis. Am salutat-o, dând uşor din cap, dar am evitat s-o aşez la cina mea. Un clinchet neobişnuit se porni să-şi plimbe veşmintele, despicând pădurile în sfere tinere. Copaci înfloriţi în sălbăticie şi candoare deopotrivă îşi aplecaseră ramurile să-mi mângâie gleznele. Dinspre miazănoapte soseau poteci tulburi, viscole în faţa cărora sufletul întemniţat în veacuri trebuia să-şi întindă palmele spre a începe jocul de cărţi. 
 - E timpul să te transformi în femeie de gheaţă! am auzit acelaşi glas, a îndemn. E timpul să-ţi împleteşti fire de gând din care să ţeşi baricade întinse, spre deruta destinului. Voi ţine cont de fiecare lacăt, de fiecare scenă de teatru simplă, voi lăsa porumbeii să se joace nestingheriţi într-o albă fâlfâire, voi pirograva ochi senini pe munţi sculptaţi cu dor… 
 - Dar cine eşti tu, cocor albastru? Un vânt sălbatic şterse ultimele mele poeme. Le zgâriase cu vreascuri uscate, apoi presărase multă sare şi le unsese cu mir. Era un fel de încercare a zădărniciei trimisă forţat la culcare.  
- Sunt veşmântul ancorat de patima cu care ai adunat la pieptul tău revărsarea culorilor, într-un pustiu din care niciun arheolog nu scapă. Sunt zborul privirilor tale şterse cu broderii triste. Vei dormi pe pietre, aşa ţi-e scris, dar te vei trezi iarăşi crez în flacăra vieţii. Alternanţă de miere şi pelin, mare şi cer, iarnă şi primăvară, alb şi negru… Am rămas pe insula înflorită în ierburi polare şi număr valurile ce trec prin pumnul meu. Din când în când cerul mă plouă cu mine, cea de acum şi cea de altădată, ca o binecuvântare. Între timp, mai desenez o stea….

ȘI PLOUĂ...

E noapte și plouă în culori. Aerul are o mie de ace. Toate se înfig în sufletul oraşului meu. Poate că sunt mesageri pentru o singură adresă. Mesagerii şoaptelor.
- Auzi? Liniştea plânge!  
 - Taci! Vreau s-o ascult!
Într-adevăr, liniştea plângea adorabil. O lacrimă se prelingea pe buzele lunii cu privirea pierdută în pânzele de ieri.
 - Ce departe eşti în noaptea asta! Mi-a rămas doar o fărâmă din zâmbetul tău. L-am păstrat într-o sferă specială, dar simt că îngheaţă!
 - Scuze, dar ştiu o inimă care străluceşte mai mult decât tine!
Dintr-un colţ al sufletului fotografia mea suspină.
 - De ce-ai minţit?
Nu sunt în stare să răspund. M-a prins. Mi-am uitat surâsul într-o temniţă.
Mă apropii de fereastră. Dincolo de jumătatea goală a inimii, se aude cântând:

Te-aş iubi, poate,
dacă ai inventa un oraş pe mare,
un oraş cât o cutie de chibrituri,
să-l aşez pe tâmplele valurilor,
lângă pianul cu aripi de înger.

Te-aş iubi, poate,
dacă mi-ai aduna
seminţele risipite de vânt,
pe care un semănător singuratic
le-a răsădit în pragul deşertului,

Dar fiindcă eşti singurul oraş
cu seminţe de suflet,
voi scrie pe tine
motto-ul zilei de mâine…

Casa mea e din cărţi de joc. Acolo se întrec, în noapte, gânduri opace... Şi plouă peste ele … adorabil!
Sub tălpile picurilor de gânduri cresc munţi de sare. Cândva voi şti să le reprezint nefiinţa…

SĂ-MI TRIMIȚI MAGNOLIILE TOATE

- Să-mi trimiți toate magnoliile! Eu le-am făcut să-nflorească, sunt ale mele!
  - Mi le-ai furat, femeie, și le-ai ascuns în urciorul de cremene. Erai ca o regină când le numărai să vezi de-ți lipsește vreuna! Și triumfai când piesele de șah te umpleau de glorie! M-a prins! Și cât m-am ferit să nu devin prizoniera lui! Stăteam spate în spate ca doi întemnițați uitați în soarele stâncilor. Dincolo de noi se auzeau izvoarele împletindu-și glasul în cor de greieri. 
 - Un văl de dor mi se așează pe ochi...  nu mai știu unde le-am ascuns! Și toate erau pline de har! Ultima dată le-am împărțit unei rochii de bal. Apoi a venit pârjol peste cântecul privighetorii, îl programaseră prăpăstiile mereu flămânde, cu săbii în pereți și ochi ageri. Punctele cardinale s-au rotit într-un unghi mort. Le-am simțit pulsul pe gâtul meu, pe pleoape...  
- Nu, n-am vrut să v-amestec pe voi în povestea asta, le-am spus, vedeți-vă de treabă, eu țes un ștergar pentru sirene, să-l închine adâncurilor spre pacea mea! Am sărit deodată într-un poem recitat de pustnici și-am împietrit cu piciorul pe ultima scară, cea mai senină. Am reținut lumina care mă călăuzise, să-i învăț puterea de a se dărui și s-o rog să șerpuiască până spre primele mele cuvinte, să le înghețe în adevărul care mă tot încleșta și care mă durea odată cu trecerea mea printr-o Sahară plină de ploi, veșnică și nepăsătoare. M-a privit cum străbăteam aleile rătăcite în oglinda lunii și mi-a atins sfoara de mătase pe care urcasem să deznod inima agățată de talpa îngerilor.  
- Cu bine, femeie de foc! Dă drumul corăbiilor să-ți plimbe lacrimile, pirații se vor îmbogăți adunând perle din albia oceanului tău! Voiam să distrug acele ceasornicului! Mă încuiaseră într-un cadran cu miresme de magnolii și mă botezaseră cu nume nedefinit. Am închis poarta dintre cer și pământ, cu mâna la ochi: 
- Să-mi trimiți, dacă mai găsești vreo magnolie, să mi-o trimiți... că-i a ta...