Stăpână salcie îmi spune,
De-ai adunat în ochii tăi
Toţi nuferii pictaţi pe lume,
Oare azi ce-ai făcut cu ei?
Mi-ai dat cândva şi mie unul,
L-am aşezat pe infinit,
I-am pus un nume cum niciunul
N-a fost atât de mult iubit!
E-adevărat că într-o noapte
A vrut să vină să mi-l ia
O stea ce dănţuia în şoapte
Chiar peste-mpărăţia ta?
Tu frământai tăceri cu sete,
Privirile-ţi urcau spre cer
Iar steau-avea ca să îmbete
Tot universul de mister.
Eram plecată-n miazănoapte,
Aveam o cină de trecut,
Prea bună salcie, se poate
Să spui că nu m-ai cunoscut?
În tine-am pus nectar şi miere,
Din scorburi mi-am făcut brăţări,
Le-am prins în suflet cu plăcere
De ce îmi ceri şi alte dări?
Tu ştii c-am stat în sfori legată
Tot căutând în gând ceva?
Speram să plece steaua-ndată
Dar tot mai sus ea strălucea…
Nmic sub soare nu e sigur,
Mi-am zis, cu gândul în ecou,
Dar deodat-un nufăr singur
Se arătă pe chipul meu.
Avea în ochi o zi senină
Iar albul plin de-nţepături,
Străină salcie, porţi vină
C-am ciugulit fărâmături…
Dar ştii, pe nufărul din mine
Stă scris cu litere de jar:
Nu vei găsi între ruine
Lumina din al vieţii far!
Un comentariu:
Impresionant....
Nu sunt consumatoare de poezie, mai mult de proza, dar tu ma faci sa citesc poezie si sa o simt!
Multumesc!
Te pup!
Trimiteți un comentariu