ÎNTRE DOI POLI ȘI-O DRAGOSTE PĂGÂNĂ

Mai știu că răsucești clepsidre-n șoapte 

Și că un fulger nezidit în zori 

Îți împrumută simfonii de noapte 

 Să le trimiți degrabă-n depărtări.

Din toate holdele cu gust de sare 

Tu m-ai ales, discret și nefiresc,  

Să-ți fiu ecou, să-ți fiu și alinare

Într-un decor cu suflet îngeresc.

Am adunat vreo două-trei silabe

Să-mi fie prag prin dinastii de dor, 

Și-am învățat să-ți scriu cu perle albe 

Când cerul hoinărește într-un zbor.
 

Cu vraja m-am certat la drumul mare, 

Își sfătuia toți hoții să îmbrace 

Aceeași haină prinsă-n calendare 

(Doar eu știam că-i țintuită-n ace.)
 

Atunci mi-am amintit c-ai zis odată

Cum că iubirea mi-a făcut fântână

La poarta ta. Dar e întemnițată

Între doi poli și-o dragoste păgână.

LINIȘTE

Pe ţărm era linişte. Nuferii de pază ai fiinţei mele verificau dacă arcadele timpului au deschiderea spre cetatea cu colţuri abstracte, pe care se odihnise odată, în trecere, fulgerul mareelor. Eram prea sigură pe devotamentul fărâmelor de violet, pline, urcând dinspre maluri de stepă pe linia vieţii. Într-un târg absolut se zbenguiau contraste în vitralii energice, împrăştiate din aburii cafelei din frunze de pelin pe care o socoteam de bun gust, fiindcă reuşise, sporadic, să-mi coboare privirile a rugăciune. Stăteam, dincolo de uimire, fără să cercetez dacă sălbăticia a otrăvit apa din cele şapte care de înţelepciune, cu eticheta mereu la vedere, pe care scria clar: exişti! Mai întâi s-a uscat nisipul plâns în culori. Pasul doi a început cu briza timpului. Pe scări au apărut săbii cu tăişuri jucăuşe, teleghidate de mister. În dreapta s-a conturat pânza mea de păianjen. Şase fecioare alunecau alungate din poveşti dantelate în tăceri. Le fusesem gazdă de o vreme şi ceva. Floarea-de-colţ apăruse, suavă, în stânca cea mai aproape de cer. Pe ea se odihnea lumea crepusculară, creată din cinci dinastii ale împăratului X, care lipsise de la botezul mai marilor. Spre nord se auzeau tropotul cailor sălbatici, patru legende cu armură de catifea neagră, sculptată în biblioteci de gânduri. Credinţa lor era jocul ielelor pe o tablă de şah. Vrăjitorul de plumb deschisese magazin de antichităţi. Între vechituri de smarald, trei îngeri înfloreau în orhidee şi pace, ca o cerneală incoloră pe jurnalul altei vieţi. Un albastru nepreţuit se înfăşura în liane. “Plângi acum!” am strigat biruinţei, dar nu m-a auzit, avea ecou de fier ruginit. Două rădăcini s-au îmbrăţişat într-o consoană şi o vocală între care am pus apostrof. În ziua ce va veni o să stau de pază, mi-am zis. Nuferii mei mă mint. Pe pragul în formă de cerc, un semn de întrebare se plimbă. La brâu are flori de secunde. Amurgul este parfum de praf. Mi-am înregistrat izvorul în catalogul de stări. Se pierde însă în busola agăţată de braţul meu strâns. Erau, în ea, şapte care de înţelepciune, şase fecioare de legendă, cinci dinastii ale împăratului X , patru cai sălbatici cu armură de catifea neagră, trei îngeri înfloriţi în orhidee, două rădăcini îmbrăţişate şi ... semnul tocit de întrebări absolute. Timp fără paşi. Pereţi zidiţi în adâncuri. Vegetaţii de pământ pietruit după desenul şarpelui… - Nuuu! strig, şi vocala se aruncă în valuri, a izbândă. E atâta linişte pe ţărmul în cascade!

TEMNICERI DE LUMINĂ

Așteptasem să-nverzească fragii și să urce zăpezile în colivii, spre liniștea copacilor încremeniți în spini regești. Armurieri ciobiți în vârtejuri din rubin și mirodenii se grupau pe categorii de timp șlefuite pe jumătate cu lacrima verdelui crud în timp ce pe cealaltă jumătate dormea penajul unei păsări de ornament.
La piciorul unui pod fără margini se strânseseră toate frunzele care și-au tulburat sufletul de-a lungul veacurilor și făceau o piruetă asemeni unui rămas-bun pe noblețea unei flori-de-colț. Aveam un singur coș împletit din arome fine, amestec abia definit în oceanul fără corăbii, dar cu o fărâmă de pâine din care trebuia să ademenesc nopțile mele înfometate și trăsura de stări grăbite să plouă prin anii mei.
Credeam că știu să-mi deschid jurnalul, cu ochii închiși. Că pot răsuci viscole pe brațe și mai apoi să le așez pe nord. Că pot inventa simfonia cu gust de migdal pe care să-mi înalț, de câte ori vreau, crezul.
Cândva am găsit un pârâu. Luase forma pașilor mei și-mi rostea numele într-un susur divin. Alergam la el de câte ori mă rătăceam prin vegetații de culori otrăvite. Curgea spre răsărit și-mi săruta mâinile ce-i vor fi mângâiat cu finețe, tăcerea. N-am îndrăznit să-l înfășor eșarfă pe umerii mei, i-aș fi adus ofrade vântului pe câmpia cu cântece de gheață, acolo unde aveam să conserv și eu fragii necopți.
Aveam să ne regăsim, mai spre vest, pe inima unui munte. Eu împătuream scrisoarea nimănui, el – mesager spre niciunde, doi soli de gheață pe zodii polare, doi temniceri de lumină într-un singur golf…

DESEN CU STELE

- De când desenezi stele, femeie? Întrebarea îmi fusese adresată printr-un susur violet, într-o zi de duminică.
- De când eram bob de grâu în hambarul cerului şi coboram spic peste câmpii purtând în mână o cană cu albăstrele!
Am privit în jur. Fluturi trandafirii făceau cerc în jurul meu, desenând o copertă cu urme de timp. Simţeam o stare de beatitudine cu gust puternic. Vocea-mi era cunoscută. Venea pe drumul cu multe fântâni, numărând firele de praf cu esenţă de brad. M-am rezemat de aripa îngerului meu în lumina căruia îmi stropesc sufletul cu rouă. Ţineam mâna la inimă iar din degetele mele ieşeau flăcări. Maci zdrenţuiţi în roşu intens clocoteau în seva rădăcinilor cu aromă de cântec special pentru tămăduirea notelor de suflet pe scara inimii. Am avut tendinţa să îngenunchez dar am simţit o lumină verzuie alunecând printre nuferi. Era femeia-lebădă plutind în oglinda cerului, dând autograf pe stele desenate de alte femei. 
 - Aici înfloresc legămintele într-un altar subacvatic construit din pietre de moară cu figuri de zahăr! O galerie de artă invizibilă, înlănţuită în simboluri nedefinite - mi-a zis. Am salutat-o, dând uşor din cap, dar am evitat s-o aşez la cina mea. Un clinchet neobişnuit se porni să-şi plimbe veşmintele, despicând pădurile în sfere tinere. Copaci înfloriţi în sălbăticie şi candoare deopotrivă îşi aplecaseră ramurile să-mi mângâie gleznele. Dinspre miazănoapte soseau poteci tulburi, viscole în faţa cărora sufletul întemniţat în veacuri trebuia să-şi întindă palmele spre a începe jocul de cărţi. 
 - E timpul să te transformi în femeie de gheaţă! am auzit acelaşi glas, a îndemn. E timpul să-ţi împleteşti fire de gând din care să ţeşi baricade întinse, spre deruta destinului. Voi ţine cont de fiecare lacăt, de fiecare scenă de teatru simplă, voi lăsa porumbeii să se joace nestingheriţi într-o albă fâlfâire, voi pirograva ochi senini pe munţi sculptaţi cu dor… 
 - Dar cine eşti tu, cocor albastru? Un vânt sălbatic şterse ultimele mele poeme. Le zgâriase cu vreascuri uscate, apoi presărase multă sare şi le unsese cu mir. Era un fel de încercare a zădărniciei trimisă forţat la culcare.  
- Sunt veşmântul ancorat de patima cu care ai adunat la pieptul tău revărsarea culorilor, într-un pustiu din care niciun arheolog nu scapă. Sunt zborul privirilor tale şterse cu broderii triste. Vei dormi pe pietre, aşa ţi-e scris, dar te vei trezi iarăşi crez în flacăra vieţii. Alternanţă de miere şi pelin, mare şi cer, iarnă şi primăvară, alb şi negru… Am rămas pe insula înflorită în ierburi polare şi număr valurile ce trec prin pumnul meu. Din când în când cerul mă plouă cu mine, cea de acum şi cea de altădată, ca o binecuvântare. Între timp, mai desenez o stea….

ȘI PLOUĂ...

E noapte și plouă în culori. Aerul are o mie de ace. Toate se înfig în sufletul oraşului meu. Poate că sunt mesageri pentru o singură adresă. Mesagerii şoaptelor.
- Auzi? Liniştea plânge!  
 - Taci! Vreau s-o ascult!
Într-adevăr, liniştea plângea adorabil. O lacrimă se prelingea pe buzele lunii cu privirea pierdută în pânzele de ieri.
 - Ce departe eşti în noaptea asta! Mi-a rămas doar o fărâmă din zâmbetul tău. L-am păstrat într-o sferă specială, dar simt că îngheaţă!
 - Scuze, dar ştiu o inimă care străluceşte mai mult decât tine!
Dintr-un colţ al sufletului fotografia mea suspină.
 - De ce-ai minţit?
Nu sunt în stare să răspund. M-a prins. Mi-am uitat surâsul într-o temniţă.
Mă apropii de fereastră. Dincolo de jumătatea goală a inimii, se aude cântând:

Te-aş iubi, poate,
dacă ai inventa un oraş pe mare,
un oraş cât o cutie de chibrituri,
să-l aşez pe tâmplele valurilor,
lângă pianul cu aripi de înger.

Te-aş iubi, poate,
dacă mi-ai aduna
seminţele risipite de vânt,
pe care un semănător singuratic
le-a răsădit în pragul deşertului,

Dar fiindcă eşti singurul oraş
cu seminţe de suflet,
voi scrie pe tine
motto-ul zilei de mâine…

Casa mea e din cărţi de joc. Acolo se întrec, în noapte, gânduri opace... Şi plouă peste ele … adorabil!
Sub tălpile picurilor de gânduri cresc munţi de sare. Cândva voi şti să le reprezint nefiinţa…

SĂ-MI TRIMIȚI MAGNOLIILE TOATE

- Să-mi trimiți toate magnoliile! Eu le-am făcut să-nflorească, sunt ale mele!
  - Mi le-ai furat, femeie, și le-ai ascuns în urciorul de cremene. Erai ca o regină când le numărai să vezi de-ți lipsește vreuna! Și triumfai când piesele de șah te umpleau de glorie! M-a prins! Și cât m-am ferit să nu devin prizoniera lui! Stăteam spate în spate ca doi întemnițați uitați în soarele stâncilor. Dincolo de noi se auzeau izvoarele împletindu-și glasul în cor de greieri. 
 - Un văl de dor mi se așează pe ochi...  nu mai știu unde le-am ascuns! Și toate erau pline de har! Ultima dată le-am împărțit unei rochii de bal. Apoi a venit pârjol peste cântecul privighetorii, îl programaseră prăpăstiile mereu flămânde, cu săbii în pereți și ochi ageri. Punctele cardinale s-au rotit într-un unghi mort. Le-am simțit pulsul pe gâtul meu, pe pleoape...  
- Nu, n-am vrut să v-amestec pe voi în povestea asta, le-am spus, vedeți-vă de treabă, eu țes un ștergar pentru sirene, să-l închine adâncurilor spre pacea mea! Am sărit deodată într-un poem recitat de pustnici și-am împietrit cu piciorul pe ultima scară, cea mai senină. Am reținut lumina care mă călăuzise, să-i învăț puterea de a se dărui și s-o rog să șerpuiască până spre primele mele cuvinte, să le înghețe în adevărul care mă tot încleșta și care mă durea odată cu trecerea mea printr-o Sahară plină de ploi, veșnică și nepăsătoare. M-a privit cum străbăteam aleile rătăcite în oglinda lunii și mi-a atins sfoara de mătase pe care urcasem să deznod inima agățată de talpa îngerilor.  
- Cu bine, femeie de foc! Dă drumul corăbiilor să-ți plimbe lacrimile, pirații se vor îmbogăți adunând perle din albia oceanului tău! Voiam să distrug acele ceasornicului! Mă încuiaseră într-un cadran cu miresme de magnolii și mă botezaseră cu nume nedefinit. Am închis poarta dintre cer și pământ, cu mâna la ochi: 
- Să-mi trimiți, dacă mai găsești vreo magnolie, să mi-o trimiți... că-i a ta...

CORTINA UNUI ACTOR ORB

Curgeau lacrimi de curcubeu pe ultima reprezentație a unui actor orb.
Vorbise cu sete despre feeria straturilor de noroc pe care le netezise cu patima credinței că din toate tulpinile pe care a urcat va face luntre și va umbla pe celălalt mal despre care s-a tot amintit în poemele zgârie-nori.
Avea straie păstrate în inima porumbelului, singurele care-i învățaseră chipul și-l înconjuraseră cu un cerc de noblețe simplă - flacără permanentă în insula cu multe lacuri sparte în palma sa.
Știam că-l pot găsi în tinda lunii, cu mâna streașină la ochi de parcă l-ar fi orbit setea acelor lacuri multicolore întinse pe umerii mei goi.
- Hei, enigmaticule, l-am strigat, ai uitat să-mi împrumuți parola fulgerelor, aveam o temniță de verificat, mi-ai promis că dintre toți mesagerii inimii tale îmi scrii numele pe ninsorile celor mai ascunse taine. Depărtările se făceau cascade pe suflet. Rareori trecea câte un pelerin îndrăgostit care-și spăla chipul la jumătatea distanței dintre cer și pământ.
- Intră în codrul din stânga pieptului. Vei da la o parte arbuștii albiți de nesomn, vei afla că așteptarea mi-a fost fortăreață…Sunt acolo, prizonier în verdele tău!
- Ce bine că mă auzi. Eram pe cale de a înnebuni în muguri flămânzi. Noroc că am așternut aplauze peste mâlul rămas de la petrecerea izvoarelor!
- Caută vechile noastre șoapte. Au mai rămas câteva în temnița ta. Dar și acestea sunt arse și au miresme de tei sălbatic. Din ele vei face sfori pentru cascadorii gândurilor mele. Alături vei găsi un inel din picuri de dor și ace de suflet. L-am desenat împreună cu vocalele de pe inima unui pian.
Am întins mâna. Știam că vor veni râuri de nisipuri să mi-l acopere înainte de a-l stropi cu lumină.
Triumfam pe culoarul care-mi despărțea spectacolul orbului meu de lumea pocalelor goale. Tot acolo, statui de tot felul se credeau podoabe de lux prăfuite de trecerea Carelor printr-o dinastie dragă.
Însă un foșnet de rubin s-a pornit să-mi șteargă imaginea agățată de ferestrele mele închise.
Se dezlănțuia pe întinderi nesfârșite, dependente de sărutul zidit în templul sculptat într-o sferă specială.
Apăruse cortina de ceață.
Cortina unui actor orb…

DIN JURNALUL UNUI SFINX ALB

Viorile plâng cel mai ades' noaptea. Se rup în strunele universului ca o răsfirare de nou peste suflul vechi al chemării. Începutul ecoului cald se scaldă-n şapte zile-lumină dar tot atâtea nopţi sunt ziduri înălţate instantaneu, ca nişte munţi uriaşi la pândă. Mă aşez pe povârnişul celui mai tăcut dintre ei. Culeg stelele prin şipotul izvorului. Împrejurul meu visele se lasă mângâiate de palma aprinsă în nori sălbatici. Şi mă aplec în noapte, cu felinarul pe braţul drept. Se aud viorile suspinând...
***
Pe pereţii gândurilor s-au aşternut deodată mii de sunete. Multe dintre ele erau din catifea albastră, altele din ceaţă alburie şi câteva din gând de oţel. Se întindeau ca iedera peste câmpii polare, cu sufletul încătuşat în necunoaştere ca un pelerin spre nicăieri. Şi au rămas acolo, mărturie nedefinită, lacrimă confuză pe obrazul unui zbor adevărat...
***
Azur de cremene. Ape nepăsătoare. Zbor de linişte. Bariere de gând. Statui de armonie şi petale. Sensul desenului din stânga. Indiciul bobului de grâu spre lan. Şi peste toate, dansul. Muzică instantanee... Braţul meu aleargă în linii frânte. Dar în fiecare există o punte. Trebuie doar întinsă...
***
De zece ori câte zece care încărcate cu nemurire trec prin poarta casei mele.Au pe umeri străluciri de stea. Mă aşez la uşa peşterii şi le sorb trecera prin mine. Mi-e dantelată noaptea pe drumul carelor, mi-e limpede picătura de întrebare care roade nemurirea mea. Mi-e cald, mi-e lumină, mi-e dimineaţă....
***
S-au răvăşit chemările în oglinda inimii. Aleargă nebune, în rochii de gală, cochete ca o bijuterie antică. Trec poduri de sete, cu calendare sub braţ, fără sa se întrebe dacă sensul lor e pecetluit în grupul ordonat din care făceau, odinioară, parte. M-am lipit de fereastra cu şoapte şi ascult. Ce risipa de incertitudini! Îmi las privirile pe tavanul unde dansează şoaptele şi încremenesc astfel, cu o tăcere uriaşă pe suflet. De ce?...
***
Într-un ciob de adevăr clepsidra întoarce nisipul încă ud. Lacrimile ploii a îmbrăţişat-o cu esenţă de gând. E noapte. Pe umerii credinţei apar râuri din timpul şi el umed. Mi-e drag să-i ascult urcuşul. Are ceva din susurul serilor târzii ale anotimpurilor secrete. Aroma de lumină taie ramurile copacilor goi. Rămâne doar cântecul iernii din care se face linişte şi nemurire.
***
Aş fi dorit să cumpăr gustul dimineţilor cu un surâs. Atât aveam la mine. În luminişul făcut de cocori aş fi dezmierdat patul moale al ferigilor cu mult gând în ele. La lăsarea serii aş fi adunat dune de crez şi le-aş fi transformat într-un amestec suav de dulceţuri sălbatice. Te-aş fi lăsat să aluneci spre mine, cu valuri de îmbrăţişări. Dar nu, n-am avut mai mult de un surâs. Şi acesta expirat a tăcere. Ca o fâlfâire de aripă...
***
Într-o zi eram pasăre şi făceam ocol prin văzduh, a relaxare. Când m-am aşezat pe umărul tău, se făcuse noapte. Nu se desluşea decât conturul buzelor tale care ştiau să oprească într-o secundă orice revărsare. M-ai transformat în petală şi m-ai ascuns în buzunarul de la piept. Nu înţelegeam foarte bine ce se întâmplă dar marea începuse să cânte. Am fost, pe rând, val, zori de zi, uneori aripă. Într-o zi a început să plouă. Se rupeau norii deasupra zărilor toate şi m-am trezit ruptă în mii de fărâme. Purtam rochie umedă şi aveam cercei de gânduri. Dezorientată, am măsurat întinderi albastre, desculţă, cu pietre de moară în inimă. Dispăruseşi.Te-am căutat în fiecare val, în fiecare praf de nisip. Atunci am hotărât să-ţi culeg Luna. Am îngenuncheat în lacrima ei şi am rugat-o să se desprindă de pe cer. Apoi am luat-o în braţe. Am început să te strig, tare, mereu mai tare. Mi-era frică şi frig. Aveam cu mine şoaptele tale din nopţi adânci. Şi dragostea mea toată. De atunci te caut întruna. Întinde braţele... mai port încă Luna pe umeri, doar e a ta. Ia-o! În ea este o poveste...
***
Mi-era teamă că strada s-a aprins a nou şi revarsă paşii spre cascade. Am venit cu regulile de anul trecut, când nu avea încă nasturi încheiaţi la cămaşa inimii. Să ştiu sigur că zâmbetul acela sălbatic îi aparţine şi este jumătatea serii în care am închiriat sufletul. Ridic perna pe care dorm stejarii şi aşez ochii mei obosiţi.

PETALELE EDENULUI

Am înfipt talpa în pământul afânat și am înconjurat-o cu albăstrele, multe și vesele, care dansau în flăcări senine. Când vei trece tu, mi-am zis, o să-mi recunoști glezna și parfumul, și mă vei lua în brațe, să mă separi de celălalt continent. Am auzit că acolo navighează vulcani colțuroși, or eu sunt o pecete pe alizee, mereu ascunsă sub naframa lăsată la întâmplare pe statui identice cu pagina ce va fi trecut peste volumul tainelor. Am gândit precum un trandafir de catifea, mi-am reproșat, ridicându-mi umerii rochiei care atingea cerul. Vei trece cu mine peste vârfuri de cetăți, îmi vei săruta părul și primul impuls va fi să-mi inversezi clipele în așa fel încât să-ți reprezint ființa. Știu cum voi proceda: mai întâi voi bea rouă din cana de lut modelată o noapte întreagă când picurii lunii îi striveau marginile și-mi făceau în necaz că le erai prizonier și mergeai din stea în stea să faci recensământul. Mai târziu am aflat că la câteva miliarde de stele îmi puteai dărui veșnicia. Mereu am regretat că nu am negociat cu galaxiile pentru un cântec la pian, acolo, în pânzele albastre. Toată lumea ar fi aflat de dragostea noastră! Dar nici când am întors marea pe dos n-a fost târziu! S-au revoltat peștii, au înnebunit pescărușii și jumătate din duminici au pornit pe jos, să ne invite la bal. Îți amintești? M-ai sărutat deasupra infinitului, atunci mi-ai atins prima dată glezna și au suspinat, subit, magnoliile. M-ai încuiat în tine și salutam fiecare copac, promițându-i un regal de cuvinte dacă va înflori pentru amândoi deodată. Au înflorit până și munții, de-mi făcusem potecă direct pe picturi și îi mințeam că le sunt stăpână, ba chiar că i-aș fi învățat să adoarmă într-o zi de marți. Apoi voi întârzia să mă închei la nasturi și voi invita vara pe talazuri, să le sfințească tăcerea și să le ademenească într-un duet. Acolo îmi voi întâlni toate diminețile care vor fi plecat cândva spre tine și te vor fi așteptat să devii cântec. Acum pot desface lacrima rubinului, mâine voi transfera emisfera de cristal pe tabloul alb-zimțat iar când dorul tău va arde palmele mele, voi amesteca, din mângâieri simple, petalele edenului…

LA PAS PRIN MINE

Mi-am răsfirat gândurile cu balsam de crizanteme albe, mi-am croit trecători prin ceaţă de granit şi am pornit să-mi caut hotarele. Le sculptasem cândva în vers colorat cu spuma florilor de cais şi pirogravasem în colţul din stânga numele meu. M-am îmbrăcat în vişiniu, ceva între senin şi ruginiu încărcat cu rouă, să nu sfidez amurgul, nici să regret valsul din vârful degetelor întinse-n izvoare. Rucsacul striga după mine să nu-l uit... M-a prins. Îl lăsasem dinadins pe prag, să-l fac să creadă că nu pot pleca fără el. Pornesc. Nu mă uit peste umăr, să nu observ pânza de păiajen în care s-au ţesut gândurile mele. Primul pas mi-a fost uşor, ca un fulg al vremurilor antice, aruncat la întâmplare într-un jurnal al timpului deşi în fiecare secundă se zbăteau gheţari sub imperii întortocheate. M-am rătăcit îndată într-o vegetaţie sălbatică... dar am ezitat să-i spun junglă. Un fir de mătase se rupea sub paşii mei mărunţi, semn că începea o peşteră în care trebuia să intru. La uşă, o piatră uriaşă tremura de aşteptare.  
- Să întru ? Brrr, miroase a cenuşiu! 
- Dar aici au servit masa reginele tuturor timpurilor! zise zăvorul. - Mâncau flori-de-colţ cu aromă de secetă!, am comentat, pe un ton rece. În dreapta un felinar îşi plângea stingerea. Pe pervazul adâncului steluţe dezlănţuite cândva în credinţă, fugeau, înspăimântate. Un râu stătea să se adune din clepsidre timide, făcând un semn cu mâna, a trecere. Alte câteva gânduri se făcuseră statui de ceară. Visele tropăiau în urciorul spart a nelinişte, deasupra mea.  
- Dacă aş îmbătrâni aici, mi-am zis, aş culege mucegai de pe pereţi spunând că-i dulceaţă de fragi! M-am aşezat într-o matcă lipită de nord. Era secătuită de aşteptare dar mi-a adus fiori calzi. Ca o ninsoare de vară. Un plug obişnuit brăzda rânduri de cuvinte pe sub copaci unde nu crescuse niciodată nimic. Mă uimea. De ce atâta trudă ? Poate seminţele înălţării, demult aruncate, trebuiesc doar răstălmăcite.... poate, şi am trecut cu vederea înspre est. Pe acolo venisem, în urmă cu câteva secole. Iată-mă ! De imaginea mea se agăţaseră fisuri mici, mişcătoare ca nişte anotimpuri secrete. Într-o mână aveam câteva boabe amare, nedefinite, dintr-o zi de miercuri, am socotit eu astfel că erau trei. Le ţineam strâns, să nu pierd contactul cu dunele de nisip pe care scrisesem data plecării mele. Pe umeri, crengi de rugină străluceau a ciudă. M-am întors cu spatele, să nu le mai văd. Atunci am zărit rucsacul. Plângea. Orbise pe cărări pustii, pe care le îmbogăţisem instantaneu, cu mine. L-am strâns la piept. O pasăre împăcată cu întunericul începu să înalţe triluri multicolore. Am făcut o fotografie a timpului şi am dat spre ieşire. Hotarele mele nu se mărgineau aici. Eram datoare să le verific pe toate. Afară se scurgeau norii, de la dreapta spre stânga. Am întors de câteva ori capul, să le văd săgeţile dar m-am blocat cu mâna pe colţul de cer, ultimul din dinastia mea. 
 - Cât am încărunţit, mi-am zis, şi m-a prins frica. Aveam acolo umbra, tremurând, cu visele toate uscate pe ochi. Şi mai aveam o petală vişinie, desprinsă din cuvânt, pe pragul vieţii. Le-am mângâiat, absentă, ca semn al trecerii mele. Munţii îşi citeau peste mine semeţia. Am îngenuncheat a solidaritate cu pieptul lor. -Voi scrie pe voi! am promis. Mă voi spovedi adâncurilor! am strigat. Dar ecoul s-a făcut minge de foc şi m-a înghiţit....

PLOAIE CU MAJUSCULE

Începuse  ploaia cu majuscule peste codrul care tocmai rodise sălbatic şi îndepărtat. 
Îi conturam chipul pe braţele noastre, măsurând orizonturile într-o îmbrăţişare întreagă. O înfăşurasem într-un poem continuu, demn de aşezat la baza scărilor de peste nori. Erai rege în palma izvoarelor şi te-am fotografiat cu uimirea pe chip, numărând stropii care-ţi şopteau, în cădere, un imn. 
 - Rămâi acolo, mă voi întoarce să-ţi aduc primii picuri albaştri. Trei dintre aceştia te vor însoţi pretutindeni şi vor purta iniţiale din busuioc de câmp şi alb de tăcere. 
 - E prima scrisoare pe o balanţă tulbure, prima pe care vei fi trimis-o fără intervenţii sau alte chenare din gama chiliilor neterminate peste care au urcat irişi somnoroşi, de-o eleganţă aparte. 
  Se aprinseseră toate crengile deodată şi porniseră agale, spre talazuri. 
  M-am ferit din calea lor şi am făcut o plecăciune. 
 Lângă mine înflorea un alun îndrăgostit. L-am sărutat pe ultima frunză perforată de sete. 
  Câteva cascade îşi dezbrăcaseră straiele pe sufletul codrului pe care-l patrona ploaia noastră. 
  Unele-mi aparţinuseră într-o grădină suspendată, altele erau ale tale, din puf de păpădie şi piscuri dezgolite. De-o importanţă aparte era freamătul pământului crud din care răsăreau candelabre de diferite dimensiuni, unele pârjolite de dor, altele prinse în descântecul luminii, cu trimitere la scrisoarea de care mi-ai amintit în acel început de veac. 
  Peste culmi treceau turme de lupi, rupând cerul în patru. 
  - Mi-e întuneric, ţi-am şoptit, aşezând pietre în zidul care unea două dintre sferele din pieptul timpului nostru. 
  Ai tresărit. Ecoul meu împânzise starea de bine şi doreai să-l strângi într-o ceaşcă de ceai. 
  - Ai şlefuit lacul de argint, mi-ai zis. Numai tu ştii cum ai încăput în somnul lui şi ai reuşit să coşi marginile cerului de pumnul lacrimei! 
  - Te-am strigat pe numele de împrumut şi am distras atenţia incertitudinii, ba chiar am tivit stratul de nesomn... Între timp o lebădă îşi prinsese piciorul în zăbrele de stuf şi a rămas prizonieră în propriul cuib! Am transpus imaginea aceea în ochii tăi, era păcat să n-o vezi! 
  - Opreşte odată ploaia aceea, mi-e teamă că valurile mă vor duce spre arii cu spini şi gheaţă! Şi arată-mi exact unde te-ai instalat că eşti pretutindeni şi nu-ţi pot urmări chemările. Simt cercuri de foc arzându-mi respiraţia de un violet pătrunzător şi nu reuşesc să înnod podurile destrămate în colţuri de rai! Dar stai... nu face asta, mă voi trezi de mii de ori într-o clipă şi voi fi mai sărac decât deşertul cu un singur sâmbure în ciocul păsării rătăcite în el! 
  - Atunci uită-mă în ploaie! Doar astfel te vei trezi în dimineaţa de dinaintea regăsirii. Fiindcă am aflat că ploaia diamantină sfinţeşte visul şi... mai ştii? 
 

Etcetera

Îmi ridicasem o căsuţă într-un trunchi de copac. În zi de sărbătoare, pe acoperiş cântau mierlele. Aveam câteva camere, toate transparente, o terasă cu vedere la stele şi un susur în gând, ca un ecou al altor vremuri. Niciodată nu-mi pusesem întrebarea de ce o aşezasem acolo, pe raftul de semilună, când în faţa ei se întindeau multe lanuri vaporoase, multicolore. Poate pentru protecţia de alunecări spre nimic sau... spre nemărginire. Poate pentru că odată ce te strecori rază te cerni automat prin sita de verde fără să bănuieşti că de fapt te-ai transformat în lespede pe luciul apei.
Povestea e simplă. Când a plouat cu violet, s-a rupt cerul peste grinda dintre lume şi adăpost. Atunci a înflorit scoarţa iar trunchiul a cedat…
„Altă dată o să-mi construiesc casa în ramuri, mi-am zis, acolo mă găseşte doar adierea vântului… ce fac însă cu fereastra mea opacă?”
Mi-am luat aşadar casa şi am agăţat-o de stele. Răsar în ea, noapte de noapte şi privesc copacul în care am stat, rupt în două, cu gândurile pierdute…
Trag perdeaua timpului şi mă orientez spre răsărit. Acolo sunt baladele îmbrăcate în roşu…
Se vede casa din povestea mea simplă?
Dar casa de pe cer?

****************

În acelaşi timp, sub talpa muntelui cântau clipele. Un concert ameţitor care făcea stâncile să se întrebe dacă nu cumva sunt în pericol de transformare. Avea legătură cu lumea de dincolo de izvoare, îşi dăruia parcă sufletul presat între file de dor. Era noapte şi crez. În vârful ierburilor adormite, adieri sidefii dormeau a veghe colorată în albastru. Frângeau, din când în când, paşii desculţi ai timpului. Înfloriseră în sălbăticie, stări paralele cu păduri de cactuşi, săgeţi mistuitoare ce-şi schimbau traiectoria spre derută.
“E peticul meu de noapte”, mi-am zis.
M-am aşezat pe aceeaşi semilună şi m-am ridicat pe curcubeul cântecului prins în braţele stâncilor.
“Nu te întâlneşti aşa uşor cu vocile din adâncuri!”
“De-aş fi un translator bun”…
Am înţeles repede de unde izvorau cuvintele îmbrăcate în dor. Şi-am mai înţeles parabola despre înălţări şi prăbuşiri.
M-am apucat atunci să sfredelesc cu palmele goale în stâncă, numai astfel puteam cuceri silabele plăcute sufletului.
M-am transformat în culoare. Şi am scris povestea mea simplă. Semnez, sub talpa muntelui, cu prima lacrimă întemniţată a chemare, a regăsire. Restul e etcetera...

reverie albastră

cântă-mi ramură de suflet

repetă-mi colindul din seara

în care tremurau stelele

privindu-ne

n-am reţinut versul acela intens

devenise prea repede torţă

şi a dispărut

poate pentru că a înflorit deodată

în culori tainice

cântă-mi albastru singuratic

ştiu că te strigă marea

dar fixează o altă distanţă

pentru întâlnirea secretă

din culorile tale se vor naşte viori şi poeme

cât pentru freamătul multor valuri

ce şi-au pierdut surâsul

în troienele timpului

sculptează-mi inima în flori de timp

apoi dă-i drumul să zboare cu noi

pretutindeni

să se-nalţe ziduri

pe care să le înţeleagă toţi trecătorii

care știu îmbrățișa valsul

pe scări enigmatice

fagure din sufletul macilor

am venit la târgul florilor

să împărţim fagurele

în care am ascuns cândva

sufletul macilor,

eu iau acele inimii,

tu, statornicia clipei

şi balanţa cu care am câtărit

profunzimea sunetelor.

să nu te îndoieşti de ultimul suspin,

e un grăunte uitat între trepte,

de atunci, mii de păsări

şi-au frânt aripile în ziduri.

lasă-ţi ceasul în codrul

care ne-a povestit despre odihnă,

între linii paralele

o singură punte ştie cel mai bine

cum se merge cu gândul…