Confluenţe Literare : până la a nouăzeci şi noua vară

Confluenţe Literare : până la a nouăzeci şi noua vară: Confluenţe Literare : până la a nouăzeci şi noua vară

ION ROȘIORU: Gina Zaharia - o poetă pe numele căreia se poate paria

  

        Apărut ca urmare a unui concurs organizat de Editura Inspirescu (Satu Mare,  2014), volumul de poezie Lacrima cu multe c(k)arate, al tinerei şi extrem de talentatei Gina  Zaharia constituie, sub toate aspectele, o revelaţie poetică de zile mari.

        Cităm din din prefaţa intitulată Voci ale aceleiaşi simfonii, semnată de Liliana Terziu Boian:

      „Volumul este o călătorie iniţiatică neapărat pe mare, un fel de Ulise în căutarea ursitei. Femeia scoică în călătorie spre continentul clandestin. Metaforele care surprind de cele mai multe ori nu au decât o legătură pertinentă cu firul căderii în iubire. Impresia de flashuri de poeme într-un vers abundă. Poeta pare un fin scamator al lumii, inspirată, dar şi detaşată de ea”.

        Cartea este scrisă în două registre lirice distincte: unul modernist, cu versuri libere, şi un altul clasic, în versuri strunite, ritmate şi rimate  impecabil. În ambele modalităţi de discurs, cuplul e imaginat în peisaje exotice, pe maluri de ocean sau de mare ori pe insule, cei doi membri ai binomului erotic căutându-se în chip androginic jinduitor, metempsihotic, prin karme, prin vis, prin amintiri, prin regnuri, prin stări de agregare, prin elementele fundamentale ale firii, prin timp şi în afara lui, prin eden şi prin infern, prin epoci istorice deja revolute, şi prin hăţişuri textualizatoare. Şi se caută, se regăsesc spre a-şi rătăci din nou fericirea pe care vor dori cu disperare şi frenezie s-o recâştige. Orice imagine poetică şi orice combinaţie de aspecte sunt posibile în discursul modernist de la suprarealism şi de la onirism încoace: „zici că n-am curaj/ hmm ai văzut fotografia de ieri în care/ o femeie ducea marea pe umeri/ şi mergea şi mergea/ câteva corăbii doreau să-şi caute rostul/ le găsise un port provizoriu/ şi se tot mândrea cu marea încorsetată/ în mijlocul unei furtuni fantastice” (de după eclipsă). Cum omul e măsura tuturor văzutelor şi nevăzutelor din univers, cuplul postadamic se reifică perpetuu. Cei doi sunt „două golfuri cu ieşire la cer” (p.6), ori „două planete/ uniform îndrăgostite” (p.23), ori s-au „născut răsărit/ într-un ocean cu două corăbii/ mereu întârziate” (p.12). Ataraxia nu-i niciodată una priitoare, drept care în imaginaţia îndrăgostitei se iţesc nu o dată gânduri sadomasochiste: „îmi duc în tolbă mai toate săgeţile cu otravă personalizată/ mă întreb cât de bine ar prinde/ măcar una în pieptul tău” (pentru rondul de gală). E un lucru arhicunoscut că starea de fericire nu naşte poeme. Cântecul sirenelor e perceput în esenţa lui doar după ce ţi-ai lăsat simţurile neprotejate şi după ce ţi-ai asigurat o netrucată solitudine (unu-doi-trei). Eul poetic şi fiinţial face parte din eforturile spre a nu se risipi/pulveriza în neant (comoara). Arderea pe rugul poeziei e una totală şi poeta ştie că astfel i se vor înapoia lumii „toate privighetorile”. Împlinirilor le sunt preferate căutările perpetue, singurele creatoare prin ele însele” (şi n-am avut mâna întinsă). Îi displace stagnarea de orice fel, chiar dacă ştie că drumurile o duc „pe colinele nimănui” (inestimabil sau rispitor).

        Asistăm, o dată captivaţi de discursul poetic al Ginei Zaharia, care prin prospeţime imagistică aminteşte de Magda Isanos, de Nicolae Labiş ori, mai aproape de noi, de Carolina Ilica, la întoarcerea mereie în natura din care poeta s-a zămislit şi pe care se simte obligată s-o recunoască în fiecare esenţă. Ecoul îi întregeşte fiinţa şi-i probează completitudinea (în lutul (ne)umbrelor, surprinzător de perfect). Personificările, epitetele personificatoare sau oximoronice te întâmpină seducător la tot pasul: cântece în frac, salutul cu potcoave minate, sahara bate la geam, tăcerea avea tocuri de aur, iarnă cu ochi căprui şi adânci, noaptea îşi descheie cămaşa, s-a pornit vântul să numere gândurile din rândul întâi, între mine şi tine un perete îşi muşcă buzele, între noi/ două duminici/ îşi umpluseră paharele cu vin, eram un copac la marginea zării, doruri brumate, ploi cardinale, foşnet mov, e mai roşu ecoul, dig curajos, cărţi îndrăgostite, cerurile necosite etc.

           Există în poemele Ginei Zaharia o perpetuă tindere a terestrităţii spre zeiesc şi o neostoită sete de absolut şi de puritate. Scenele de dragoste transfiguratoare se cantonează, însă, parcă fără drept de apel, într-un spaţiu al condiţionalului-optativ trecut: „aş fi inundat câmpiile cu nedumeririle tale/ aş fi renunţat la spinii de companie/ pe talpa unui ocean/ aş fi fost ucenicul/ care umple ulciorul cu scene de dragoste/ aş fi jucat la cazinourile  arborilor de lumină/ poate că aş fi trişat cât să ai visteria plină cu mine// dar am întârziat într-un golf/ care-mi tot verifica numele/ (trăgea de timp clar că era gelos)/ nu reuşea să-mi scrie citeţ pe umbrele răsăritene/ soarele încă mai zgâria scări babilonice/ între mine şi tine” (versetul în doi). Îndrăgostiţii se află mereu într-un punct de echilibru fragil, pe o linie de orizont extrem de labil, între civilizat şi sălbatic, vis şi coşmar, real şi fantastic, apă şi foc, pământ şi cer, înger şi demon, cosmic şi derizoriu, etern şi efemer, miere şi otravă ş.a. Plonjarea în memoria karmică se soldează cu poeme fanteziste de mare fineţe şi forţă litică: „într-o altă viaţă am fost pescăruş/ pe umărul tău/ am flămânzit înfăşurând aşteptările pe catarge/ nu mai conta un veac două/ învăţasem să cântăresc rochiile de spumă pe care mi le aduceau/ valurile înmiresmate/ muream de dor când şoaptele se îmbarcau pe jumătate/ şi rugineau într-un asfinţit nebun// dar am trecut cu bine peste gheţari/ i-am transformat într-un clocot de râs îi privesc fumegând/ deasupra drumului nostru/ se înrobesc precum cerşetorii care capătă un rol/ şi învaţă arii celebre// apropo tu  ştii să înoţi?  oceanul e în pieptul meu” (tu ştii să înoţi). Un tumultuos prinos sufletesc, întreţinut de o uriaşă combustie a trăirilor , se revarsă în univers, îl amprentează şi-l personalizează în chip salutar. Dorul de absolut, unul fără saţiu, nu cunoaşte stavile în discursul totdeauna captivant al acestei poete de excepţie. Deschiderea spre necuprinsul firii coexistă armonios cu o nevoie acerbă de intimitate, cu o retragere în fiinţa fragilă şi tainică. Astfel, oceanul sălăşluieşte în pieptul poetei, iubirea e încuiată într-un pumn, fluturii se ascund într-un crez, îndrăgostiţii încap într-o cutie de chibrituri, ca semn al focului patent, poeta a auzit „că o singură picătură/ poate umple universul” (sete de foc). Modalităţile de comuniune ale omului cu natura sunt multiple şi neaşteptate: „culorile inimii s-au scurs/ pe o viţă de vie/ în sângele tău” (pocalul de astăzi). Sau: „într-o zi m-am trezit curcubeu/ aveam atâtea culori/ încât nu le-am putut învăţa niciodată/ pe de rost/ aşa că le-am agăţat de vârful stâncilor/ peste care se tot roteau vulturii” (lanţuri).

        Poeta are din abundenţă vocaţia incantaţiei: „nu ştii să-mparţi în pas de joc/ misterul carelor de foc/ şi ţeşi un val la fiecare/ când marea-ţi cântă la picioare/ printre acorduri de furtună/ / pe zori/ o inimă-n cunună/ se face nimfă şi vioară/ şi peste rostul lumii zboară/ să-nalţe simfonia firii/ când se îmbată trandafirii/ în spini de vrajă şi parfum// atunci se mai deschide-un drum/ pe care mergi mereu stăpână/ fie de-i vreme rea sau bună” (cu flacăra în vânt). Partea de final a cărţii inserează sonuri de mare amplitudine amintind, prin tăietura impecabilă a versurilor de lirica baladescă a lui Radu Stanca: „Aş vrea să schimb decorul, să las un ban pe iarbă,/ Cu siguranţă hoţii vor trece înapoi,/ Tu vinde-le-nserarea şi-ntoarce-te în grabă,/ A înflorit misterul, şi-a înflorit în doi...” (A înflorit misterul). Poeta creează aici un univers prin excelenţă livresc în care îndrăgostiţii vin mereu năvălitor din textul lumii, dintr-un mental pe care l-au consacrat romanticii în poeme de factură fantastică inscriptibile în tema călătoriei mortului în compania unui partener viu: cele mai la îndemână exemple fiind  germanul Gottfried August Bürger (1745-1794) cu celebra baladă Lenore, ori maghiarul Aràny Jànos (1817-1882) cu nu mai puţin celebrul pantum Viteazul Bor, cărora le-am alătura ilustra baladă folclorică românească Voica, impecabil înterpretată de Tudor Gheorghe. Revenind la Gina Zaharia, întâlnim un poem în care războinicul apare de peste moarte s-o răpească pe cea care-l aşteaptă. El e, rând pe rând, haiduc de ninsoare, soldat care nu se mai teme de ninsoare, Meşter zidind-şi iubita în templul textual etc., ca în acest formidabil poem basmic cu enigmatice şi tulburătoare valenţe iniţiatice: „Am pornit s-ajung la tine însă nu ştiu unde eşti,/ Mă-nsoţesc ninsori albastre îngropate în poveşti,/ S-ar putea să trec oceane, poate vârfuri uimitoare,/ Ştii? Eu sunt soldatul care nu se teme de ninsoare!/ Mi-am luat hrană pentr-o iarnă. Oare este prea puţin? Şi mai e ceva în suflet: un ocean  din ger şi vin./ Îl voi transfera în torţă pentru noi în noi să ardă,/ Nu îmi pasă dacă lupii lasă urme pe zăpadă” (Din ram în ram). Actanţii binomului erotic aparţin neîncetat scripticului, ficţionalului: „Crezul nostru stă de veghe într-o oază de cerneală,/ Închisoarea nemuririi îi saluă cu sfială,/ Urlă vraja prin pădurea-nfometată şi străină/ Şi se pierde-n depărtare a iubirii mele vină” (A iubirii mele vină). Întreaga fire se implică generos în ceremonialul erotic. Bărbatul, „dirijor de greieri” îi întinde iubitei izvoare şi ei îi este bine. Ea „poartă în suflet cerul şi pe braţe-un curcubeu” pe care-l i le dăruieşte cu simplitate şi c-o dezarmantă candoare celui iubit (Ţi-aş fi fost etcetera). Suferinţa că fericirea va zbura într-o bună zi e enormă: „Tu mă ţineai de mână ca şi cum/ Îmi dăruiseşi primul rol de scrum/ Şi te temeai să nu încerc să-l joc/ În luminişuri fără de noroc” (Dragostea de-a fi). Poeta trăieşte tragic singurătăţi cosmice şi-şi etalează dureros devorarea pe rugul cuvântul ce exprimă adevărul care a prins-o cu cu voluptate în mistuirea-i neiertătoare: „Pe talpă sângerândă stau drumurile mele,/ Cu lacrima uscată m-am rătăcit pe ele,/ Aveam o sete mare dar nu-ncăpea-n pahar/ Apa seca-n fântână, dincolo de hotar;// Te rog, spin de lumină, nu fulgera tot cerul,/ Pe-o treaptă de voinţă e scris tot adevărul;/ Şi dacă azi cerneala se-aprinde ca o torţă,/ E că trăiesc ucisă-n cămaşa mea de forţă”. (Rugă-n cămaşă de forţă). Proiectate pe un fond simbolico-ficţional, iubirile zugrăvite de poetă împărtăşesc din plin tragismul condiţiei umane, ca în această piesă antologică pe care orice mare poet român s-ar simţi onorat s-o semneze: „Să nu lăsăm povestea descheiată,/ Sub vorbele prescrise de un vraci/ Care sculpta pe-o inimă-nsetată,/ O pajişte, un munte şi doi maci// Înnebuniţi de dor şi rătăcire/ Când îi zărea prin veacul orb şi mut,/ Le tot şoptea ceva despre iubire/ (Dar preciza că-s vorbe de-mprumut).// Cândva a stat un ceas cu ei la masă,/ I-a dojenit că nu s-au pregătit/ Să-şi strângă straiele de după coasă,/ Că-n toate e-ntr-o zi un asfinţit// Într-un ierbar cu zodii împletite/ Din poli sălbatici aspru luminaţi./ Şi-ar fi rămas, în lanul cu ispite,/ Pe-un fapt divers, doi maci îmbrăţişaţi” (Pe-un fapt divers, doi mai îmbrăţişaţi).

          Abordând tema povestirii (povestitului) la han, poeta ne avertizează că nu mai poate şi nici nu mai vrea să evadeze din textul lumii: „Am ascultat poveşti nebune/ Cu sufletul aprins pe rug/ Şi nu-mi făceau nici rău nici bine;/ De la un timp puteam să fug// Dar am uitat unde mi-e drumul;/ Aveam un munte de urcat,/ Pe el urma să fiu străinul/ Spre nicăieri mereu plecat” (Hanul cu pereţi de nori). Cu cât iubirea e mai mare cu atât se mistuieşte mai repede. E acea ardere de tot din care cale de sustragere nu mai există: „Au înflorit salcâmii fără noi/ Când m-ai zidit în urmele de ploi/ Ţi-eram sărut, şi adevăr şi-eram,/ Tu m-ai ucis pe-ntâiul nostru ram!” (De-ai şti câţi spini suspină-n trandafiri). Uneori, iubita uită de setea ei de absolut şi, asemenea fetei din eminesciana Floare-albastră, vrea să-l aducă, pe cel cufundat în stele şi-n ceruri ’nalte, cu picioarele pe pământ, scop în care îi propune clipe de fericire pământească, hic et nunc: „Te vreau fiinţă, şoaptă, îmbrăţişare vie,/ Nu stea de foc pierdută în zbor spre veşnicie,/ Nici chip de nemurire pe-o operă de artă,/ Ci rouă de fântână cu rădăcini de piatră” (Cât de străină).

         Poetă cu mari resurse şi disponibilităţi lirice, Gina Zaharia e o poetă pe numele căreia se poate paria. Semnatarul acestor impresii de lectură a făcut-o deja.

                                                                                                                                          Ion Roşioru

ultimul lup flămând

mi-ar trebui un colaj cu tine

de când împărțeai lebede vânătorilor fără leacuri

încheiai nasturii piscurilor gemene

ori îți lăsai autograful în cartea de visuri a muzeelor nocturne

nu știu dacă ai certificat întregul

poate ai încrustat singurele gânduri exacte

ori ai trișat pentru o femeie-supernovă

un sentiment grotesc gâfâie la nouăzeci de grade

poartă bocanci farmaceutici (din scorburile exilate)

și câteva arcuri pornite să-și regleze săgețile în strigătul meu

ador mirosul mareelor 

așadar întind planetele pe brațe

insolațiile pot aștepta febra glaciară vorbește pe un ton blând

împreună am decodat eul

s-au întors valurile aborigene

au intrat în oraș e sărbătoare după toate cortinele

te caut printre vizele pământului meu

știu că vii din licori balanțele au talere fără echivoc

în ochi cameleonic mă înrolez

acolo a murit ultimul lup flămând

carafa cu apă vie

sigur ai un complice liniștea șerpuiește sub fiare

în universul meu pitic racii își scriu testamentul

casele sunt din zahăr și plouă des

clopotele respiră în mijlocul odăii un ecou șchioapătă e nou pe aici

grădinarul de serviciu culege trandafiri albi

îi colorează cu sângele

plimbă eșafodul peste pleoapele mele

sunt în cămașă de forță strig

câte sfori în actul acesta câte sfori?!

hambarele au fost bombardate așadar s-a zis cu grânele

frontul e la un soare distanță

acasă mă-ntorc să cuceresc dreptul de a fi erou

cu inima petecită fac noduri

tu agăți felinare imagini pustii

nu bănuiești că o pajură și-a făcut cuib pe raftul cu emoții

carafa cu apă vie e a ta

a trecut prin vămi a legat cerul de ape

și încă ceva

un daltonist vine în fiecare duminică pe același dig

are palmele înroșite culege ciulini

un fel de medicament pentru teamă

când duminicile se vor sfârși le va înșira ca pe o corvoadă luminoasă

într-un noian de pace

să nu zică nimeni că nu s-a priceput să încorseteze verdele

până la epuizare

fantomele inimii

abia am terminat de sculptat dealul acela

mereu îmi dădea de furcă

pe el trebuia să treacă spre munți caprele-negre

niciodată nu au ajuns

undeva se înălța o flacără le înghițea

de ce atâta iarbă când nimeni nu i-a cunoscut gustul nu știu

pe aici e noapte în degrade

a mai murit un cer alte două s-au rătăcit

mi s-au terminat copacii pentru chibrituri

i-am programat să-și amintească de mine peste câteva triluri

odată cerșeau beția aceasta

unii au traversat podurile alții zac fură din seva lui iunie

astăzi am scris cu ochii închiși poate mâine la fel

florile-de-zori toarnă descântecul îți pronunță numele

cred că aiurez

oare te-am strigat?

am brațele răstignite într-o sălbăticie kilometrică

fantomele inimii învață jocul la ruletă

îți trimit fotografia cu ele

eu voi păstra copia

la post-restant

la un dans al veleităților

de unde vine tremurul acela nostalgic și de ce un alai de furnici trec pe cer

de la dreapta la stânga

carul meu e în sufletul lor se poate să-l fure pentru un gram de nebunie

șapte zile am strâns boabe de încredere să-l rescriu

aveam paznici la fiecare movilă închideam ochii doar să-mi arhivez veghea

de care am agățat curajul pe tonuri

erai vizitiu de onoare la primul rond ai lăsat caii flămânzi

noaptea murmura ceva de Beethoven așa s-au potolit

apoi am tras o dungă roșie alta neagră și am spus ajunge

o sabie alunecase peste toate văile tăiase pariuri fracturase zvonuri

am aruncat cu pietre în neant dormi strigam

un corb venise să-mi dea replica despre bună-purtare

nomadul din mine încarcerat pentru o coastă de zefir

adună țărâna în vase de zori fluieră în căușul baladei fără un ochi

din când în când cerșește o coroană de întrebări o agață de pleoape

s-au certat platanii în temnița verde

mă piteam după ei ce joc stupid

acum înțeleg de ce unul s-a făcut arcă și ce sărac e fără vâsle ce sărac

va veni altă noapte de nu va calcula corect distanța dintre pasul-lung și uimire

va deveni fler între două virgule

un simplu semn și carul va întregi golful va strânge holdele inimoase va hoinări prin lagăre

din seceta astrală nu te alegi cu nimic dacă n-o cerni

bogații de suflet împăturesc zerourile cu grijă

m-am născut să văd cum crește trunchiul în mlaștini printre ierburi de leac

poate că trebuia să fiu prizoniera filelor vândute la târgul-de-foc

piramida ciobită la un dans al veleităților

ori cicatricea cocoșată de atâta urcuș suspendat…

doar secretele dospite în lacrimă

doar secretele dospite în lacrimă

chiar și omul nopții era gelos

de câte ori întârziasem să-ți arunc inima

găsise ghetele cu care m-ai așteptat ultima oară biletul de zăbovire prin foc

suplimentul de răbdare care începea cu lasă poate etc

farfuria din care gustasem singurătatea

chiar și surâsul tău sarcastic

dar inima ioc

intrase într-un fel de transă uita că a mai trecut pe acolo

făcea semen pe tălpi căuta indicii

să pricep odată că m-am înecat exact în teritoriul lui și alt lac mai adânc nu este

în caz că asta vreau

că vântul a fluierat de patru ori în cruce

ducă-se pe pustiu mi-a șoptit toată otrava nu face cât lumina din ochii tăi

când ceri pace cu tine

l-am confundat cu îmblânzitorul de la circul străzii

uneori îl simțeam fluierând sub ruine

alteori a uimire niciodată nu l-am comparat cu celălalt tu 

abia când îți ștergea tăcerea am știut încotro s-o iau

războinicul meu drag

cum mi-ai adunat doar secretele dospite în lacrimă

sunt ale tale acum ți le dăruiesc

cu tot freamătul lor

e aproape sâmbătă

din șoaptele acelea am făcut figurine cu noi
le-am botezat  apoi ne-am odihnit lângă mormântul florilor de măr
un pustnic căuta prilejul să ne cânte
l-am urmat tu înainte eu dincolo de mine
era ceață în dodii se auzeau roțile urselor întărind făgăduința noastră
aruncau felinarele stinse
am împărțit milimetric fiecare pod
te-am ajuns cu gândul meu șchiop apoi am scos din inimă
singura diademă pe care o aveam

erai pregătit să mă vezi așa
îți povestisem într-o altă viață că mă îndrăgostesc doar sâmbăta
fiecare zi începea cu răbdarea ta
mă scotea din minți
nu degeaba am locuit într-un mirt
avea ceva din parfumul tău
rupeam din el îmi umpleam pragul

hoții de fulgere au dispărut de la primul până la cel neutru
i-am atârnat în ștreang
așa le trebuie celor care degradează intens
grădinile mele grupate pe culori
e aproape sâmbătă
izvoarele au ieșit la promenadă le ador îmi șoptesc numele cu grație
doar ai plătit pentru asta

unghiul de est

mi-ai lăsat sub zăvoare grânele inimii
apoi ai trimis invazie de culegători de pe altă planetă
i-am salutat cu mâna la frunte nu știam cum să-i dezorientez
aveam nevoie de mănușile tale
pe frontieră era frig nu-mi rămăseseră decât curajul grăbit
și un colț de icoană
se băuse tot vinul dealurile veneau peste mine să-mi cârpească dorul
potcovește-l dacă poți ți-am auzit glasul

tranșeele erau pentru mine am ocupat unghiul de est
mirosea a primăvară veche și a blesteme în buchet
sunt atât de mică încât mă înghite șuieratul șarpelui
din amurg am zis
dar voi traduce fiecare filă mototolită în așternutul de sub nori
din buzele mele va curge ceară
osândă
tu înfigi copacii cu ramurile în pământ
ajunge răstorni cerul dat în rod

în zorii credinței voi aștepta stăvilarele
ți-au alunecat de pe suflet le-am marcat cu arginți de lumină
pui la zid spațiul cu pânză veritabilă
în care ne-am hrănit înainte de secetă
O Doamne ce vietăți ciudate cotrobăiesc pe acoperișuri
vor să înghită seara în care ne-au prădat dragostea
dar ai încuiat-o în pumnul meu
iubitule 

Soapte de suflet

Iubitul ce mă apără de frig

Hoinărești peste ogoare, strigi cu patimă la porți

Că ți-ai fi pierdut cărarea și-a căzut pradă la hoți,

Treci de pe un rug pe altul. După tine vin și eu.

Nu mă vezi că-s îmbrăcată cu veșminte de ateu!

Te zăresc flămând pe creste. Câtă secetă-ai cosit!

Mi-am umplut cu tine brațul și-amândoi am pribegit.

Am avut grijă să curăț ierburile dinspre nord,

Habar n-ai că sunt fantoma ce te-așteaptă-n primul rod.

Câteodată plimbi pădurea prin legenda-ntunecată,

Lângă ea un roib sălbatic din copite stă să bată.

Îl hrănesc cu zori de suflet, îmi e drag și parc-aș vrea

Să-l dezleg de jurăminte, să alerge-ncotrova.

La ce bun s-aștepte carul cu merinde-mbleșugate?

Dragostea se răsucește printre lacrimi nesecate.

În curând voi mări pasul cât să ocolesc un dig,

Să-mi rămâi mereu iubitul ce mă apără de frig!

Joi, 30 ian. 2014,0 ora 18,57