”Nomade” un recital de metafore și imagini lirice inedite

”Nomade” un recital de metafore și imagini lirice inedite
.
Autoare a trei romane, dintre care două polițiste și a nu mai puțin de nouă volume de poezii, Gina Zaharia este un nume consacrat al liricii feminine actuale, atât în spațiul virtual cât și în cel public, despre care personalități literare, critici și scriitori cunoscuți, au scris cuvinte valoroase. Astfel criticul Ion Roșioru spune despre Gina Zaharia că este o: ” poetă cu mari resurse şi disponibilităţi lirice, (…) pe numele căreia se poate paria. ”, în timp ce editorul coordonator al editurii Art Book, critic, prozator, poet, doamna Cristina Ștefan, apreciază că poeta : ” cu imaginație complexă, picturală în mișcare, (…) scrie abstract, oniric, completându-și jubilațiile interioare cu vectori metafizici, care spre finalul poemelor iau curbele înțelepciunii cu plasticitate intelectuală. ”. Nu în ultimul rând, istoricul literar român contemporan, criticul Daniel Cristea –Enache, pe coperta volumului de poezii Nomade apărut la editura Omega în anul 2016, apreciază că: ”Gina Zaharia scrie o poezie sentimentală și în același timp meditativă, în care lumea este redusă la câteva elemente simbolice, iar viața – la o sumă de experiențe care trebuie transfigurate.”
Compus omogen din șaptezeci și cinci de poeme, cu o copertă simbolică semnată de apreciatul grafician și pictor Mihai Cătrună, volumul de versuri, Nomade, este un adevărat recital de metafore și imagini lirice inedite, întrepătrunse cu sentimente emoționante, transmise în mod direct sau meditativ.
Comunicarea lirică este amplă, poeta are atât de multe de spus încât nu se rezumă la o mână de cuvinte. Povestea ei este consistentă și pentru a dezvolta imagini uimitoare care să imortalizeze această poveste, ai nevoie de un bagaj lingvistic și metaforic spectaculos, iar Gina Zaharia uzitează de acesta în totalitate. Iată câteva versuri edificatoare: ” am rupt o fâșie de cer l-am ascuns într-o scorbură/ am aprins puțin soarele/ am plecat să stau de vorbă cu pustnicii/ mă așteptau doar câteva umbre sigur erau dintr-o altă viață/ însă niciuna nu s-a suprapus inimii mele/ scorbura era împrumutată trebuia să am grijă de ea până s-ar fi/ umplut de pace/ într-un colț am început să citesc psalmii/ îmi curgeau printre degete câteva împărății/ formidabilă singurătatea asta am zis/ un păianjen îmi mângâia fruntea/ voi strânge pumnul și în el toate versurile exstenței mele/ dacă e cazul voi contesta regatul fără nume/ pe o insulă departe/ s-a scurs tot cerul/ cum să-l leg de copac?”( regatul fără ușă/ pag 43)
Discursul din poeziile volumului Nomade este direct și deschis, uneori autoarea ne dă impresia că vorbește cu o parte din ea însăși, parte care s-a dedublat tocmai pentru a lăsa cale liberă unui dialog open end free, în același timp sincer și emoționant, unde străfundurile unei lumi epice ies la suprafață demascate de versuri emblematice. Astfel metaforele devin subtile, originalitatea lor înflorind în forme stilistice de o virtuozitate evidentă care vor marca întreg volumul. Câteva exemple extrase din context susțin afirmațiile făcute: ”viori mascate într-un singur stup”, ”cântecul acesta se frânge de maluri/ nemurirea se reazemă de zid apoi întoarce capul”, ”un munte cu frac de zăpadă stă în agonie”, ”viscolul se odihnește într-un refren”, ”soarele își aflase în pieptul meu horn”, ”ierburile duc dealuri în spate/ miezul pământului ia foc”, ”zborul este de două anotimpuri”/ ”un cocor îmi înnoadă privirea de cer”/ ”în turla unei duminici se certau norii”/ ”pe horn stau la taifas instrucțiuni de rezistență la secetă”/ ”am găsit primăvara la fereastră/ orbecăia”/ ”mai întrebat de ce tac toate umbrele la fel” s.a.
Poezia Ginei Zaharia este un îndreptar al esteticului în care epitete sonore plasticizează imagini artistice deosebite. Doar câteva exemple din zecile existente în volum vă vor convinge fără îndoială: ”loja soarelui”, ”strigăt geros”, iarnă bolnavă”, luminile migratoare”, ”degetul soarelui”, toamnă flămândă”fântânile mergătoare”, pământul în clocot”, ”otravă domestică”, ”medicina sufletului”, ”gândul meu șchiop”,”muzicieni de lut”.
Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic, caracterizat prin respingerea formelor grave și prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul. Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile și expresie ermetică. ( Wikipedia- enciclopedia literară). Poeții neomoderni precum: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru, A. E. Baconsky au intenționat să redea poeziei atributele firescului și libertatea alegerii formelor de exprimare, refăcând legătura dintre noi și tradiția lirică interbelică.. Autoarea volumului de față scrie o poezie modernistă și cu reflexe neomoderniste, caracterizată de funcția simbolică a mesajului, de personificări inedite, de un imaginar poetic amplu și, mai ales, de metafore subtile. Am ales și de această dată câteva exemple concludente: ”orașul de sub ape are bronhiile mele”, ”sângele orb/ e mai otrăvitor decât veninul rădăcinilor ucise”, ”sau amurgul s-a îmbătat”, ”în mijlocul orașului o moară de vânt tușește” ș.a.
Versurile din volumul Nomade curg în râuri de metafore uneori lin, alteori în șuvoi de mesaje conducându-ne într-o călătorie literară când dulce, când amăruie funcție de sentimentele pe care autoarea dorește să le transmită. Complexitatea cu care își construiește poemele dar și rigurozitatea cu care le acordează la eul liric ne face să credem că nimic nu este făcut la întâmplare iar, poeta, pe lângă talentul nativ, dă dovadă de tenacitate și autocenzură.
Am remarcat, nu numai odată, în versurile acestui volum de poezii prezența simbolică a umbrei. Conform dicționarului de simboluri, umbra este, pe de o parte, aceea care se opune luminii, iar pe de alta - însăşi imaginea lucrurilor trecătoare, ireale şi schimbătoare . De altfel, existența umbrei în poemul de final creează o imagine sentimentală care se va răsfrânge asupra întregii cărți: ”mă rugam să vină iar dimineața/ în fiecare umbră te vedeam pe tin orfan nenăscut/ aveai în mână o creangă și dirijai oastea spre fortăreață/ parcă era duminică/ sau poate simțeam liniștea din zgura pământului/ / (…)te-am găsit/ ești în albinele tăcute din livezi/ de când le pregătesc un atlas pe brațul istoriei!( duminică orfană/ pag 84). Umbra este aspectul yin opus aspectului yang, opoziţia lumină-umbră nefiind decât un prim aspect al vieţii informale, imateriale. Mergând spre lumină, dar şi spre întuneric, o luăm pe un drum care pare să poată duce dincolo de lumină, adică dincolo de orice formă, dar şi dincolo de orice senzaţie şi de orice noţiune. Acest drum nu poate fi decât drumul iubirii, pentru că numai iubirea este aceea care poate dejuca orice formă de umbră, poate face lumină oricărui întuneric. Poate de aceea a ales, autoarea, ca tema predilectă a acestui volum, să fie iubirea și nu una simplă, ci o iubire exprimată simbolic prin diverse forme lirice astfel încât ea să devină un joc de cuvinte și culori poetice , gata să se transforme în poeme picturale, demne de tablourile lui Salvador Dali. Ansambluri de imagini în mișcare care se scurg prin ochii cititorului pe timpul lecturării poemelor Ginei Zaharia, vor da naștere unor trăiri deosebite în sufletul acestuia. Poemul care oferă titlul cărții sprijină afirmațiile de mai sus: ”am strâns pânzele vremea catargelor a trecut/ pustnicii cară lemne pentru aceeași colibă/ arhitectul cu imagini ponosite doarme înțelegător/ a uitat acoperișul într-o parte/ (…) scrijelesc ușor vidul/ hei nomade/ ai uitat că crinolina mea este din safir îndepărtat/ moda nopților în crinolină a trecut/ (…) îmi păstrez obiceiul de a lăsa umbra să te atingă/ cât să treacă prin tine”( nomade/ pag 9).
Cu alte cuvinte, în viață totul este trecător. Timpul, viața însăși, natura, uneori și iubirea sunt nomade, ceea ce lăsăm în urma noastră este important. Nu luăm nimic cu noi, ba din contră, venim pentru a ne lăsa amprenta prin ceea ce facem și suntem, astfel devenim pereni. Poeta Gina Zaharia reușește, și cu acest volum, să lase o urmă de neuitat, nu doar în mintea cititorului, dar și în cartea de onoare a poeziei feminine contemporane.

Mihaela Meravei

LUMINĂ ÎN CETATEA ABSOLUTĂ

LUMINĂ ÎN CETATEA ABSOLUTĂ

Poeta buzoiancă Gina Zaharia ne propune, cu a unsprezecea apariţie editorială, armonioase incursiuni lirice în spaţiul cu „mir şi mângâiere” al iubirii sau în acela stăpânit de „gheaţa” şi „gerul” suferinţei din iubire. Titlul volumului, La est de tine (Ed. Omega, Buzău, 2016), precizează de la început arealele sufleteşti diferite ale celor doi protagonişti: instanţa masculină către apus, semnificând apropierea de sfârşit, de încheierea poveştii, iar cea femenină către răsărit, ca simbol al puterii de a face posibilă renaşterea şi continuarea iubirii pe un drum nou, desăvârşit. Poeta cunoaşte amplitudinea simţămintelor sale şi crede în capacitatea sa specială de a percepe reminiscenţele de lumină şi de apă vie pentru reaprinderea iubirii: „Iubitul meu, nu e pustiu în astre/ (...) Şi-om inventa esenţă de izvor// (...) În pieptul stâng am şapte primăveri/ Şi-n palme rătăciri de calendare”. Când suferinţa trebuie uitată pentru ca iubirea să renască din propria cenuşă, poeta apelează la descântece, vrăji, ritualuri: „Voi zăbovi puţin în cerc de foc/ Cât să-mi aprind o patimă trecută,/ Şi voi începe jocul de noroc/ Într-o cetate veşnic absolută” (Iubire de urgenţă). Alteori, poeta recurge la „arginţi” pentru a obţine o întâlnire, deşi metoda imorală i se pare de la început fără sorţi de izbândă: „Îţi voi lăsa arginţii pe poteci,/ Numai să ştiu precis pe unde treci,/ Dar dacă vin tâlharii de iubire/ Şi vor jura că-i doar o amăgire?// (...) De nu voi şti la tine cum s-ajung,/ Te voi zidi într-un oftat prelung,/ (...) Eu voi fi tu apus de multe ori,/ Tu vei fi eu ucisă în culori,/ Şi amândoi un munte fără soţ,/ Pierdut în glasul florilor de colţ” (Tu vei fi eu ucisă în culori). Speranţa este dusă până la extrem: „... dar oare ştii/ Că şi zăpada va-nflori?” (Ramură din şoapta lunii).

Setea, izvorul, fântâna, ploaia, lumina, iarna, raiul, focul, umbra, macii etc. sunt motive literare frecvente în volumul de faţă. Cămaşa, care apare în trei ipostaze diferite – cămaşa de jar, cămaşa de flori şi cămaşa ruginită – simbolizează aici urmele iubirii lui, aşa cum a fost, ea devenind o Galatee fidelă pentru totdeauna celui ce a (re)modelat-o: „De ce mă porţi cu tine peste iarnă/ Când dragostea nu-mbracă nicio haină” (Cămaşă de jar); „O! Azi îţi port cămaşa, e toată numai flori/ Şi-mi cântă, peste umăr, vreo trei privighetori/ Din scoici de apă vie tu chipul mi-ai sculptat/ (...)// Am un izvor la poartă. Nu are cum să sece” (În doi, la coasă); „De voi avea cămaşa de rugină/ Voi şti că sunt în temniţă regină” (Cu tot ce e, cu ce n-o să mai fie).

Artele poetice denotă delicateţea, disponibilitatea sufletească, dorinţa de perfecţiune şi crezul poetei: „Tu, meşter de poeme, le scrii cu rugăciunea?// Le trec prin lut, prin soare, apoi le învelesc/ În zece mii de ierburi şi tot mă mai sfădesc/ Că nu le-am prins cu grijă, pe umeri, o eşarfă/ Care străbate lumea în sunete de harfă” (Străinul); „Am învăţat să cânt pe note blânde,/Le-am îmbrăcat în verde-absolut,/ Sunt simple, dar cu ele pot aprinde/ Tot ce înseamnă inimă de lut?” (Inimă de lut).

Poezia Ginei Zaharia fascinează prin lumina care ţâşneşte de pretutindeni în „cetatea absolută”, cum numeşte autoarea spaţiul iubirii. Poeta nu se lamentează, nu aruncăvreo vină cuiva, nici măcar sie înseşi, nu disperă şi nu renunţă la cântec, ci, dimpotrivă, se identifică cu acesta şi are curajul să încerce întoarcerealumii de pe un drum anost făcând apel inclusiv la soli consacraţi: „Eram femeia-cântec şi prima dintre astre/ Care domnea cu pacea în colivii de foc” (Femeia-cântec); „Mă voi trezi amiază, mă voi trezi pârâu,/ În voi ascunde setea în pletele de grâu./ De-oi descompune vraja, înseamnă că-ntr-un rug,/ Brodat c-o ramă simplă, doi greieri trag la plug” (Drumeţ în ploaie). E asemenea, poezia Ginei Zaharia e luminoasă în virtutea imaginilor artistice rafinate, a tropilor surprinzători, a prozodiei excelente, a caldelor elemente de pastel. Literele sale sunt „de foc”, pline de dragoste, de viaţă şi lumină, pe de o parte, şi apte să purifice,pe de altă parte: „Iar de-mi vei spune-n şoaptă: acesta nu e joc/ Îţi voi răspunde-n grabă cu litere de foc” (Nu e joc!).

Deşi primăvara carecterizează iubirea din sufletul poetei, celelalte anotimpuri şi cu precădere iarna completează un panopticum exterior adesea cu valenţe contrare celui din interior. Dar – pe cât de fragilă, pe atât de puternică – femeia-actant liric nu ia lucrurile aşa cum sunt, ci le reinventează, le dă din strălucirea şi din propriul ei suflet pentru a le întoarce în favoarea iubirii. În acest context, trecerea timpului este neglijabilă, ca şi cum viaţa ar trebui să fie o infinită căutare/ faţetare/ absolutizare a dragostei.

Maturitatea poetică, talentul şi sensibilitatea Ginei Zaharia au făcut ca volumul La este de tine să poată oferi iubitorilor de poezie o lectură plăcută, relaxantă, interesantă.

Diana Dobrița Bilea

STIHURI DE AŞTEPTARE ŞI DE IZBÂNDĂ

STIHURI DE AŞTEPTARE ŞI DE IZBÂNDĂ

Gina Zaharia, Nomade, poezii, Editura Omega, Buzău, 2016

         O poezie a viziunilor stranii din universul imediat, prefirată printre gene ca şi când provine din aţipire, din starea de oniro-luciditate. O poezie a tornadelor care scrijelă zidurile, a viorilor „mascate într-un singur stup”, o poezie „cu mistere de lut”, concretă şi abstractă în acelaşi timp, ne oferă Gina Zaharia în acest volum, intitulat frumos „Nomade”. Nomade fiind cuvintele care aleargă care-ncotro şi se învârt într-un „dans violet”, în „frunzişuri de ploi”. Nimic mai convingător. O poezie izvodită din chiar „inima ciocârliei” (până la a nouăzeci şi noua vară).

         O poezie a metaforei, amirosind a busuioc, a spice arse, a tuberoze. Poeta ne plimbă cu „trăsura luminii” printr-o „golgotă de nori” care coboară dintr-un cer în alt cer, amestecându-se cu verdele pădurilor subacvatice.

         În fiecare poem stă pitită o poveste, un petic din tine, cusut cu migala dantelăresei ţesând firele de lumină cu azurul privirii.

         Poezia Ginei Zaharia este o poezie a verbelor de mişcare, nu degeaba se numeşte „Nomade”: a trece, a curge, a străpunge, a coborî, a duce, a apărea, a plimba, a veni, a goni, a ploua, a muta, a merge, a pleca, a arunca, a aduna, a împărţi, a se întoarce, a căra, ş.a. Dar „nomade” este şi apelativul cu care poeta îşi cheamă iubitul, semnificând mişcarea, plecarea, venirea. În aceeaşi măsură şi verbele statice care indică în acelaşi timp, o mişcare, implică o dinamică: „mă ridic pe vârfuri”; „o umbră îşi pune mâna la ochi”; „nemurirea se reazemă de zid”; şi altele.

         Gina Zaharia scrie o poezie post-modernă, o poezie de stare, transfigurată-n metaforă. S-a renunţat la semne de punctuaţie, la ritm, la normele versificaţiei clasice, ea îşi ajunge şieşi şi atât.

         Poezia care dă titlul volumului este o ilustrare a trăirilor poetei, transfigurate în imagini poetice: „am strâns toate pânzele vremea catargelor a trecut / pustnicii cară lemne pentru aceeaşi colibă / arhitectul cu imagini ponosite doarme înţelegător / a uitat acoperişul într-o parte / frigul îndrumă oaspeţii în spatele uşii albe / manopera asta mă dezmoşteneşte / trebuie să tai lanţurile // confortul din replicile artizanale meditează / mut soarele puţin mai încolo – un fel de strigăt geros / scrijelesc uşor vidul / te trezesc / hei nomade / ai uitat că amuleta mea e din safir îndepărtat / moda nopţilor în crinolină a trecut // noi temerari investesc în pragul nostru / fac o rotaţie completă şi dispar / într-un ochi se deschid cele mai mari târguri / celălalt e la o galerie celestă / astăzi ai îmbrăcat cămaşă dublă / de aceea toţi fotografii vorbesc în şoaptă / îmi păstrez obiceiul de a lăsa umbra să te atingă / cât să treacă prin tine” (nomade).

         Cartea de faţă e un prelung monolog în surdină, în faţa oglinzii în ale cărei ape se disting nălucile sufleteşti, care se zbat să iasă la lumină. Adunate într-un punct vibrator, versurile urmează un fir principal în care se dizolvă toate trăirile. Cu poezia trasă pe trup şi pe suflet, poeta spune: „am putea atinge cotul cerului” (vremea de coasă), pentru că: „viscolul se odihneşte într-un refren / pentru el a trecut vremea de coasă” (vremea de coasă).

         Versurile te surprind de fiecare dată în alt fel, sunt neaşteptate, rebele, neconvenţionale, uneori e greu să ţii ritmul gândirii poetice, dar treptat, te obişnuieşti cu stilul lapidar, eliptic, concis şi încerci să descifrezi sensurile adânci care se ascund în ele: „mergeam cu ploile spre stepă / voiam să par altceva decât un spin poate o lebădă / înfăşurată în liane / auzeai şuieratul luminii restul se adâncea în tine / mă ţineam de sfori te ştiam păpuşarul din dreptul cascadelor / îmi pusesem pălăria pe ochi nu eram şic // de ce mă priveşti când dorm pe seminulă? // mersul pe sârmă e o artă deseori te zăresc întinzând pânza / acrobaţia roşu-intens şi câteva grame de nebunie / fac reverenţă / mă îndoiesc că ai luat parte la ritualul nisipurilor uriaşe / îmi place să cred că din copacul de ieri mi-ai dăruit o fereastră / şi două privighetori.” (mă priveşti când dorm pe semilună).

         Ce se constată la rima vedere asupra poemelor Ginei Zaharia: într-un singur poem coexistă în bună pace, alte câteva poeme scurte, fiecare de sine stătător. Chiar şi poeme într-un vers sau chiar în două versuri: „auzeai şuieratul luminii restul se adâncea în tine”;  „mă ţineam de sfori te ştiam păpuşarul din dreptul cascadelor”; „mă îndoiesc că ai luat parte la ritualul nisipurilor uriaşe”; Distihuri: „îmi place să cred că din copacul de ieri mi-ai dăruit o fereastră / şi două privighetori”; „voiam să par altceva decât un spin poate o lebădă / înfăşurată în liane”; „acum ştii că oraşul de sub ape are bronhiile mele / şi vârsta meditaţiei” ş.a. (mă priveşti când dorm pe semilună).

         Citite în acest fel, pot fi meditate şi pus în valoare mesajul, esenţa versului. Dar toate la un loc, capătă coerenţă.

         Universul propus de poeta Gina Zaharia este unul straniu, „propriu şi personal”, nu se aseamănă cu nimic din ce ştim şi am citit. Ea şi-a creat o lume a sa, în care se întâmplă lucruri pe care vrea să ni le împărtăşească. Personajele ei sunt: un bătrân, alchimistul, clovnii, vânzătorul de zori, negustorii de rubin, necunoscutul de ceară, copilul-de-vară, pustnicii, arhitectul, oaspeţii, omul care trăieşte pe acoperiş şi care delirează, un vraci, vâslaşii, paznicii, acrobaţii, dirijorul de piatră, omul de fier, păpuşarul, cântăreţul de ceară,  santinelele, dar şi: „doi grăniceri unul îşi caută mireasa / celălalt doarme cu o bancnotă în mână”, în afara personajului-martor căruia îi sunt adresate mesajele, cel care stă deoparte şi priveşte, ascultă şi arareori intervine. Binomul eu-tu se desprinde adeseori, în ipostaze diverse: „tu dai ocol tăcerilor eu le fur mărul din suflet”; „eşti aici dar sigur porţi o năframă pe suflet” (Nopţi gemene).

         Percepţia obiectelor şi fenomenelor este alta decât a omului comun: „liniştea citea gazeta”; „sunt convinsă că amurgul s-a îmbătat / parcă are ochii mai trişti” (păsările solemne aleg verdele trainic); „în mijlocul oraşului o moară de vânt tuşeşte” (piatră solară); „un ghem de umbre tuşeşte” (necunoscut).  Un univers fantast în care totul este altfel: misterul naturii este cu totul deosebit. Este o apropiere de basm, cu elemente fantastice: „ierburile duc dealuri în spate acoperă turle / miezul pământului ia foc sâmburii şi-au pierdut rădăcinile / la loteria soarelui / plâng faguri în cupe golgota se răsuceşte infinit de simplu / ce joc este acesta / de ce toate carele sunt trase de furnici / iar prizonierii îşi schimbă cămăşile de forţă / peste câţiva zori voi afla” (necunoscut). Şi: „un roi de licurici mă acoperă /într-un creion de vineri”(necunoscuta din aprilie îşi dă demisia); „de nicăieri o nimfă cânta la pian / luceferii se aşezaseră pe clape”(incolor).

         Poeta priveşte realitatea prin dioptrii personalizate ori cu o lupă specială care schimbă proporţiile după linia sinuoasă a inspiraţiei. Prefirate şi personalizate astfel, lucrurile dobândesc însuşiri şi capacităţi noi, ca în poveste: peria aruncată peste umăr, ridică o pădure între Făt-Frumos şi zmeu, pana de pasăre devine aparat de zbor. Autoarea ştie să mânuiască astfel cuvintele, încât să-i slujească în cea mai deplină credinţă. Apare şi un „cârmuitor de zerouri” : „omul care trăieşte pe acoperiş delirează / să-mi caut alt continent zice / unde amiezile nu m-ar putea orbi / mai mult decât săgeţile acelea întemniţate // ar fi mai confortabil un cârmuitor de zerouri / un fel de păstor cocoşat de griji / care să ducă am(n)arul spre cremene / să-l înveţe să rabde / în grote veritabile”. Ipostazierea poetei în melcul care îşi ia casa în spate este foare originală: „un elefant se adapă din pumnul meu / îi simt repiraţia / inversăm rolurile am câteva deşerturi de trecut / îmi iau casa în spate şi plec / un roi de albine mi se aşează pe buze” (cârmuitor de zerouri).

         Tema melcului care merge prin stepă este reluată şi în altă poezie: „crezi că n-am simţit melcul care ducea în coarne cerul” (un singur salt). 

         Uluitor este şi autoportretul autoarei din poezia „scoici fără tine): „am fost arcuşul soarelui / să fi cochetat oare într-o altă viaţă cu vioara / nu cunoşteam notele învăţasem să le adun dintr-un far / magnetul de dor purta vocea dulce şi privirea continuă / la câteva respiraţii / trebuia să cobor din văpaie să desenez o aripă / dincolo de zâmbet începea sahara // m-am sălbăticit un pic speram să-mi păstrez cerul / într-o fotografie măcar / la cotul nopţii s-a auzit şuieratul ultimei spovedanii / ca o stea călătoare / solstiţiul dragostei se înţepase în deget cu o literă / de atunci nu mi-a mai scris decât nişte porunci / veneau ca un uriaş cu oraşul în spate / şi asfinţeau într-o bunăvoinţă haotică”.

         Un portret extrem de original pentru o poetă a cărei voce este unică în literatura contemporană.

         „din gama verde” este prima poezie în care autoarea i se adresează partenerului cu apelativul „iubite”: „un vulcan subacvatic împrăştie tainele aici avem palma / ca o pavăză / a necunoscutelor îmbobocite / mergi de povesteşte că putem să ne facem o casă / între două golfuri / atâta nesfârşire într-un creion-dirijor şi desoinic / poate luna de vară îţi va opri o creangă / din toate bătăile inimii // ne trebuie o sonoritate şi o manşetă a dragostei / le vom surprinde ca un clovn / care n-a zâmbit niciodată / ori un pescar de noapte dintr-un tablou / prin care s-a destrămat un fulger / din gama verde”.

         Multitudinea sensurilor şi a nuanţelor te obligă să-ţi ascuţi atenţia şi să încerci să descifrezi înţelesul, ceea ce nu e întotdeauna lesne. Poezia Ginei Zaharia se adresează iniţiaţilor şi iubitorilor de versuri şi nu e prea uşor de digerat. Valoarea ei este dată de imaginile create care nu sunt deloc comune: „în fond nu furasem decât mărunţişul sinelui / şi tusea unui greiere” (la sanatoriul de zâmbete).

         Teme predilecte: urcarea/căţărarea pe stânci, cioplirea viorii din trupul lemnului, motivul melcului mergând prin stepă, şoimul şi şarpele, (gândurile şerpuiesc, există semne şarpuite în mijlocul pădurii), „mă duc să verific de ce şerpuiesc ultimele noastre gânduri / printre peroane” (dark I); „cald pe ramuri/ sunt şerpii cerului”, „se strecurau şerpi în clepsidră”,  etc., motivul înălţării zmeielor, „am înălţat zmeie cât cuprinde risipa” (când mor enigmele). Un alt motiv poetic, mai puţin întâlnit la alţi poeţi, este motivul diezilor: „ochii mei aruncă diezi” (dark I); „am intrat într-o pânză picturile începeau cu noi / şi se răsfăţau în diezi” (preţul unui veac fără tine);

         Tema viorii apare de mai multe ori: „am fost arcuşul soarelui / să fi cochetat oare într-o altă viaţă cu vioara” (scoici fără tine); „nu uitaţi buchetul acela de viori aţi triumfat cu ele”(dark III); „am ales tabloul cu vioara spartă puteai pătrunde / prin orice latură / de acolo mergeai incognito / până spre deşert” (incognito).

         De asemenea, tema deşerului este destul de frecventă: „acum ştiu / sahara a devenit o lingură arsă / din care a gustat într-o joi / dragostea” (zgârieturi pe cer);”de acolo mergeai incognito / până spre deşert”; „brazda secetei ucide muşuroaie de dor”(facă-se voia vântului).        

         Un poem de mai mare întindere este „dark”, alcătuit din trei secvenţe lirice.

         Poeziile Ginei Zaharia sunt atemporale şi aspaţiale. Ele se petrec în timpul cât „se cocea fânul”, când „gleznele mele atingeau roua”, când „caii sălbatici muşcau merele căzute la marginea misterului”, iar ca locaţii, „în depărtări”, „în ţara secetei”;”pe strada polilor opuşi”, „până la turnul duminicilor”; „la cota zero”; „prin oraşe fantomă”; „în pădurea aceea”, unde „vântul trânteşte poarta raiului” sau „dincolo de zâmbet începea sahara” (scoici fără tine), deşertul, „deşertul e verde mai lipsesc câteva raze răscoapte”, (sonet ghimpat). Dar şi în „oraşul de sub ape” (mă priveşti când dorm pe semilună). Poeta îşi aduce aminte că: „eram desculţă şi urcasem pe stânci atingeam cerul / se înnodau ploile în dansul nostru sălbatic / apoi că am intrat într-o pânză picturile începeau cu noi / şi se răsfăţau în diezi / un rac se plimba prin culori / de atunci urăsc racii” (preţul unui veac fără tine). S-ar zice că autoarea nu vrea să se desconspire, folosind un limbaj neutru, sau nu se implică. Declaraţiile partenerilor sunt discrete, neangajante, fără patetisme. E vorba mai degrabă de nevoia de dragoste, de dorul de dragoste, decât de împlinirea ei. Şi mai apare şi o absenţă îndelungată care durează preţ de un veac, aşa cum mărturiseşte autoarea. Poeta are o pudoare a confesiei, nu-i stă la îndemână să se despoaie în faţa tuturor. Dar puterea ei de seducţie este nemăsurată, aproape şocantă:  „am aruncat cu pietre în neant dormi strigam / un corb venise să-mi dea replica despre bună-purtare” (hoţ de virgule). Altfel, sentimentele sunt sugerate, abia presimţite, ceva „între da şi nu”, par să vină mai curând din viitor. Dar ce frumoasă e declaraţia: „tu eşti mai bogat cu un eu” (incognito). Dragostea se petrece pe alt plan, unul subtil, atemporal: „la miezul întunericului va fi un incendiu ştiam / de când am plămădit împreună / vinul din flori-de-mai” (sărut pe mare). Şi doar: „din când în când un fenomen ludic / îşi face loc printr-un arc” (dark I). Şi: „îmi rezemaseşi de cer o scară şi câteva creneluri blânde / pe arterele inimii se întreceau hohote atât de albastre / încât norii amuţiseră într-un sărut” (prin jocuri cardinale).

         Ca repere temporale, poeta alege: „ieri ţi-a lăsat la poartă parfumul dintr-o carte exotică / astăzi a închiriat un fulger / mâine va decoda preţul unui veac fără tine” (preţul unui veac fără tine).

         Din unele titluri de poezie răzbate tristeţea pierderii iubirii: „soici fără tine”; „preţul unui veac fără tine”; ş.a.

         Fenomenele naturale, elementele cereşti sunt prezente, dar au cu totul altă manifestare decât cea obişnuită: „credeţi că mă pot odihni ştiind că luna s-a spart / în ochii voştri?” –(dark III),  întreabă poeta. Altădată, „în dreptul casei tale dormea luna” (la sanatoriul de zâmbete). Şi: „în părul meu s-a aşezat luna / astăzi mi-a jurat orbeşte mâine îmi va picta / vocea ta” (sonete de mai); „în podul palmei răsare luna (cu fiecare tăcere). „există fulgere îndrăgostite” – (cu fiecare tăcere) – ne asigură poeta şi o credem pe cuvânt. Lumina are o mare influenţă asupra omului: „lumina aceea degrade mă ucide / seamănă cu o închisoare a păsărilor înalţă triluri” (niciodată). Lumina poate fi uneori o capcană care te prinde în ghearele ei: „pe ecranul meu incomplet / nişte gheare m-au prins în capcana luminii” (capcana luminii).

         Ostaşi, grăniceri, ocnaşi, alpinişti, vânători, paznici, un vizitiu de onoare, cu toţii trec prin poezia Ginei Zaharia, lăsând urme mai mult sau mai puţin pregnante.

         Sentimentul religios este şi el, abia presimţit: „într-un colţ am început să citesc psalmii / îmi curgeau printre degete câteva împărăţii / formidabilă singurătatea asta am zis / un păianjen îmi mângâia fruntea” (regatul fără uşă).

         În poezia „prada-capodoperă” autoarea îşi dezvăluie setea de înălţimi: „aş fi vrut să fiu vultur să-mi întind aripile / peste toate arterele plesnite să zăresc de departe / prada-capodoperă / pusă la uscat sub ape / când mi-e foame să traversez oceanul în cantităţi cameleonice / ghearele să răsădească lejer copaci acvatici nimic mai mult / prin setea de odihnă să-mi trec dorinţele olarului mut / aş fi trăit o groază de ani într-un colţ de stâncă”.

         Relaţia poetei cu timpul este şi ea foarte originală: „din când în când aleg să arunc firimiturile / din coşul timpului / în bagaj îmi pregătesc culorile uneori curcubeul le destramă / pe partea mea” (prada-capodoperă).

         Şi mai şocantă este declaraţia autoarei din aceeaşi poezie: „am devenit cuarţ pe nisipuri străine / locuitor al dunelor de noroc îmi tot duc leagănele la mare / pe nisip am râs şi eu doamne cum îmi ardeau tălpile la doi / milimetri de flux // somniferele au devenit un lux îmi brodează visul” (prada-capodoperă).

         Deşertul, urcuşul sub paşi, coborâşul în sân, zona crepusculară, simboluri legate de linia vieţii, ceasuri platonice, „efect incandescent rebel ca aerul pădurii”, puncte cardinale, cutremure solare, toate acestea constituie „faptul divers” din care poeta brodează poezii (cutremure solare). În alt loc, poeta spune: „pe dunele înserării se zăresc aripi trăsnite / un singur fulg e al dragostei” (niciodată).

         Poeta ne dezvăluie şi „secretul omului fără cetate”: „într-o toamnă am dorit să construiesc o cetate / n-aveam idee cum s-o aşez / răsăritul era peste tot / am dat cu banul şi am orientat-o spre un izvor / prin care nu răzbeau tunete // tu aşezai punţi între rouă şi fluierul vântului // am zidit fereastră peste fereastră / ieşisem din tipar / însă proiectul din inimă arăta bine mă domina / îngenuncheam atentă pe scări îmi ştergeam fruntea de fulgere / ucenicul din mine avea un Dumnezeu şi un cuib / în care-mi odihneam liniştea // din când în când te auzeam alungând miezul nopţii // nu ştiu de o voi termina vreodată / pe horn stau la taifas instrucţiuni de rezistenţă la secetă / şi simfonii de hârtie / dar am în suflet toate scările / câteva aripi mi-au încredinţat / secretul omului fără cetate”

         Prin poezia ei ultramodernă, Gina Zaharia crează o lume aparte în care intri uşor derutat, ca-n Labirintul lui Dedal, dar în cele din urmă găseşti cărarea spre luminişul de unde survine fiinţa. Ea este o poetă formată, în deplină maturitate artistică, având iscusinţa condeiului, pe care-l stăpâneşte perfect, ca şi pe principalele mijloace de expresie cu care operează inserţii într-un real-imaginar ispititor şi benefic.

CEZARINA ADAMESCU

14 Mai 2017

        

        

        

         

IUBIRE ÎN PATRU PUNCTE CARDINALE

         IUBIRE ÎN PATRU PUNCTE CARDINALE

Gina Zaharia, La est de tine, poezii, Editura Omega, Buzău, 2016

         După ce şi-a încercat condeiul în poezia postmodernă, Gina Zaharia s-a reîntors la forma clasică a versurilor, dovadă a capacităţilor creatoare ale acestei autoare. În acest volum, autoarea abordează această formă de manifestare a liricităţii, în dorinţa de a retrăi emoţiile primelor poezii cu care a făcut cunoştinţă.

         Ea îşi probează astfel, virtuţile poeticeşti în forma lor cea mai pură.

         Volumul „La est de tine” este o călătorie în universul intim, populat de amintirile de acasă, de dorul de locurile natale, de copilărie, de părinţi  şi de primele iubiri, de „O casă zugrăvită cu lumină”. Ludicul se împleteşte cu nostalgicul iar unele poezii sunt atât de cantabile încât ar putea fi puse pe muzică. Par jocuri de lumină în încercarea de a reîntoarce copilăria, adolescenţa, tinereţea şi a le confrunta cu sentimentele de acum. Venirea unui înger nou, „c-o stea de foc în mână”, care i-a bătut în poartă şi a sărutat-o pe frunte, este semnul întoarcerii „de-a lungul unui ieri” iar lumina şi durerea care-l însoţeau, au învăluit-o „în mir şi mângâiere”. (Dor).

         Amintirea îngerului care „Ducea cu el un braţ de iasomie”, al cărei parfum mai stăruie încă, răscoleşte sufletul poetei: „Şi parcă mirosea a veşnicie, / Ori, poate, răsturnase primăveri”, o îndeamnă pe autoare să lase poarta deschisă îngerului pentru a reveni atunci când îi va fi dor. Aceasta ar putea fi o poezie programatică pentru întregul volum de amintiri lirice intitulat atât de frumos.

         Tema călătorului, fie că e înger, fie simplu drumeţ rătăcit „prin ceaţa deasă” purtându-şi în suflet drumul către casă, iar în braţe un buchet de crini înrouraţi, apare şi în poezia „De nicăieri”. Dar şi aici, ploaia de nicăieri înalţă un zid „dinspre infinit”, făcând călătorul să dispară, aşa cum apăruse.

         Reiese limpede, căutarea, bâjbâirea până la aflare a sufletului însetat de sufletul pereche.

         Fenomenele naturale sunt în corespondenţă cu stările poetei, apar frecvent, ploaia, vântul, iar poeta cheamă paşii mamei, să vină printre meri, spre amurg, „Când dau ceasurile-n pârg” şi mai ales, sufletul ei să se aşeze pe un ram şi să fie „luna mea din geam” (Luna mea din geam).

         Şi aici, amintirea se împleteşte cu dorul după cea care a plecat, când „Noaptea purta chip zidit /pe un drum nepietruit” (Luna mea din geam).

         Căutarea continuă şi în următoarea poezie, intitulată „Deşert”, de data aceasta, a unei alte persoane dragi, care a lăsat în urmă, locul pustiu.

         Chipul mamei este o „icoană pe ninsori”, /Adună stele. Toate-ncep să cadă / Şi fac un cer de urme de zăpadă”. De-atâta aşteptat „Şi ceaţa din fereastră e pustie, / Iar strugurii s-au copt în altă vie, / Doar vântul e străjer la noi în poartă, / Stăpân într-o oglindă răsturnată. // Te-au luat cu ei cocorii spre apus. / Şi-atâtea mai aveam, mamă, de spus...” (Toamnă sărată).

         Tema zidirii, reiese nu ca edificare, ci ca închistare în lut, în gheaţă, într-o închisoare virtuală în care te simţi prizonier deşi rămâi în libertate: „Tu începi să zideşti, mă zideşti câte-un pic, / Dar în templul-ateu sunt un gram de nimic. // (...) // Sunteţi orbi, nu vedeţi că zidiţi în zadar, / Crezul vostru e strâmb, poate fi un hotar / Între zorii ce pasc peste-o lume de ger / Şi cei trişti care mor înghiţiţi de mister?!” (Mă zideşti câte-un pic). În acelaşi timp, zidirea înseamnă şi jertfă creatoare.

         Şi iată că poeta îşi scrie imnul iubirii pe un colţ de suflet: „Şi te-am cântat iubire şi ploaie-n templu-am fost, / Nu ţi-am falsat o notă. Acum dă-mi adăpost / Lângă o sete albă. Tăcută şi flămândă, / Voi zăbovi să scutur toţi norii din oglindă. // Poate-am strigat prea tare, poate prin câmpuri crude / Am alergat cu torţe, de parcă erau surde / Şi-n viscolul de noapte un vultur te chema. / Eu nu voiam, iubire, a te înstrăina...// Cresc dinastii de umbre şi roşul pribegeşte, / A răguşit devreme, dar e-mbrăcat regeşte. / Mai face-o plecăciune, mai bate-n gând un cui / Şi tot întinde-o trenă pe drumul nimănui. // S-au înrolat copacii prin foc de vreme rea, / În şurţuri de credinţă stă azi legenda mea, / N-a strălucit vreodată, trăieşte-n jungla firii, / Dar pe un colţ de suflet şi-a scris imnul iubirii.” (Imnul iubirii).

         Poemele Ginei Zaharia au o eufonie fără cusur, au ritm, rimă perfectă, au metaforă, personificare şi toată gama mijloacelor de expresie artistică. Ele induc o stare de bine, sunt pozitive, nostalgice, uneori în ton elegiac, alteori, ritmul e baladesc.

         O frumoasă poezie de dragoste este intitulată „Şi ţi-eram izvor”, în care iubirea se împleteşte cu puritatea rugăciunii: „Iată, ruga noastră, lacrimă-ngheţată, / N-a ştiut s-arunce valurile-n foc, / A trădat misterul ce-mi bătea la poartă / Ascunzându-ţi chipul într-un tainic joc. // Pe o filă rece, cu priviri cernite, / Scânteieri de gală s-au pierdut în gol, / Şchioapătă lumina în genuni, iubite, / Un tenor de umbre-ngroapă un  bemol. // Te-am zărit pe creste, plimbai ceru-n spate, / Frământai risipa, o strângeai fuior, / Într-un vals de rouă mă duceai departe / Şi ţi-eram devreme şi ţi-eram  izvor...”

         Iubirea poate totul, ea opreşte vâltorile ninsorii, iernile, setea viscolirii, îngheţul, ploaia, furtuna, naşte lumina din genuni şi face izvorul vieţii să ţâşnească în deşert.

         Verdele are un rol primordial în lirica Ginei Zaharia. El semnifică viaţa, seva, inima copacului, câmpurile crude, şi rana e verde, până şi sonetul este verde, notele blânde ale cântecului ei sunt îmbrăcate în verde-absolut. Iar iubirea, desigur, nu poate decât „de-un verde împlinit”(Sunete răscoapte). Într-un cuvânt, poeta îşi asumă verdele total: „Ochii plini de răcoare spre tine-i aprind / Şi-ntreg universul în verde-l cuprind”. (Bună seara, cetate).

         „Străina” este o poezie sub forma unui dialog între doi îndrăgostiţi, cuvintele se împletesc, o dată cu inimile şi se înalţă precum aripile aceluiaşi trup: „Mi-e greu să port, iubire, un lanţ cu flori de lună, /Să-l fac să strălucească pe-o inimă nebună, / Mergând printre amurguri să ia cina cu tine, / Deşi cetatea-ntreagă-i pierdută sub ruine! // Aşteaptă-mă diseară, dar încuiată-i poarta, / Iar scările-s ascunse şi nici nu-i cina gata; / Eu sunt un lan de gânduri pe-un colţ de stea tăcută / Şi-ţi bat mereu la uşă cu sete absolută. // Te vreau fiinţă, şoaptă, îmbrăţişare vie, / Nu stea de foc pierdută în zbor spre veşnicie, / Nici chip de nemurire pe-o operă de artă / Ci rouă de fântână cu rădăcini de piatră! // Mai este-un veac de veghe, şi lacătul la uşă / S-o rupe-n mii de ţăndări sub falduri de cenuşă. / Rămâi în turnul nostru, ai grijă să nu-l afle / Şi să-l prefacă hoţii în sunete de harfe. // Mă răsucesc pe-o clipă, mă pierd în noapte-adâncă, / Iar universul nostru e îngropat în stâncă. / Peste văzduhul firii, toţi norii se adună / Să-mi fure infinitul. Şi cât sunt de străină!”

         E poate cea mai frumoasă poemă de dragoste din întreg volumul. Sensibilitate, duioşie, delicateţe, frumuseţe de caracter, nevoia de înălţime, de aer curat şi sublim, toate se regăsesc în ea.

         La fel de frumoasă e poezia: „Să înflorim sihastru”: „Ai văzut, iubite? / Ieri te întrebai / Cum e nemurirea pe un colţ de rai; / Sigur e tulpina pe care urcam / Să-nflorim sihastru într-un ciob de ram?! // Am zidit un templu unde sunt regină / Şi cuprind hotare dintr-un gram-lumină, / Te zăresc adesea pe-o rază de ieri / Împletind altare din mii de tăceri. // Avem lut în palme şi-n deşert izvoare, / Soare-n colivia florilor de mare, / Ne lipseşte luntrea de la nord la sud / Şi o vâslă nouă din ţărm verde-crud. // Prind în mâini corola de jar şi pelin. / Decor enigmatic...cu drag mă închin! / Şi trec peste puntea din hârtie arsă, / Căutând prin valuri, lacrima întoarsă.”

         Ca un ecou, ori ca o replică a acesteia, este poezia „Străinul”. Aici, poeta, prin glasul Străinului, ne dezvăluie câte ceva din propriul laborator de creaţie. Poemele sunt scrise cu glas de rugă: „Le trec prin lut, prin soare, apoi le învelesc / În zece mii de ierburi şi tot mă mai sfădesc / Că nu le-am prins cu grijă, pe umeri, o eşarfă / Care străbate lumea în sunete de harfă”.

         Multe din poezii au structura şi frumuseţea pastelurilor, aceleaşi imagini din natură care reflectă stările omeneşti: „E pace-n pasteluri şi-un nor se încruntă, / Fântânile-s toate fecioare la drum, / Coboară-nserarea pe zarea căruntă / Şi-aduce-a descântec din brumă şi scrum. // La colţ de mesteceni se-ntoarce să-şi strige / Iubirea de-o vară, s-o strângă la sân, / Dar haina-i şireată, rugina-i ajunge / În plete, în sânge şi-un soare hapsân // Pândeşte-ntre cetini sculptate pe stâncă! / În straie de aur, tu tremuri şi taci. / Mă-ntorc spre tulpină. O rană adâncă / Străbate pământul prin lanuri de maci”. (Secetă oarbă).

         Pentru poetă, iubitul este: „croitorul de ger”, „rătăcitor om de zăpadă”; „haiduc de ninsoare”;  „drumeţ de zăpadă, uneori vrăjitor”, altădată spune: „Ai fost izvor fără vărsare / Şi aripă-ntre cer şi mare” (Ramură din şoapta lunii). Printr-o subtilă comparaţie, iubitul este numit: Tu erai pirat de vorbe, eu pescarul de nimic...”(Ţărmuri). În cele din urmă se petrece o simbioză între cei doi, aşa cum recunoaşte poeta: „O clipă am fost tu, numai o clipă, / Era aşa devreme şi târziu.../ Simţeam o rană verde pe-o aripă / Şi tare aş fi vrut atunci să-ţi fiu // Tot ce-ai cântat pe margine de ceruri / Şi ai cuprins în nostalgii de toamnă, / Dar mă semnez cu pasul dintre geruri: / A vieţii tale răsfăţată doamnă...” (A vieţii tale răsfăţată doamnă).

         Însă iubirea cunoaşte şi sincope, depărtări, tristeţi şi trădare: „Prin ger intens mi-e rece căutarea / Şi nici nu ştiu ce zi în tine sunt, / Ne-am rătăcit în ceaţă iar chemarea / S-a destrămat în vechiu-i legământ. // Iubitul meu, e-aşa târziu de clipe / Şi ce devreme pentru ce-ar fi fost, / În stânci de dor iubirea stă să ţipe / Şi să se frângă-n vreascuri fără rost. // Văd parcă o ruletă ce trişează / În seara asta fără de noroc / Şi-n palma noastră, iată, se aşază / Un fluture cu aripi arse-n foc. // Iubitul meu, dă-i aripile noastre, / Gândeşte-te câţi maci au numărat, / Cu ele ar atinge zări albastre / Şi ne-ar găsi în verdele uscat.” (Verde uscat). În altă poezie, autoarea spune, referitor la acelaşi subiect: „Nu mă privi cu spini de tine, / Ştiu că s-a rupt al nostru pod, / Că suntem umbre pe ruine / Şi soarele-i la Polul Nord...” (Maci în doi).

         Din tot ce au trăit cei doi, a mai rămas, după mărturisirea poetei: „Mai am din tot decorul, o hartă de lumină, / Un ghem de neuitare şi-o trecere senină. / Spre înălţimi de vară un vultur se roteşte, / Îmi spune că e seară şi râde nebuneşte”. (Ziua când m-ai uitat pe dig).

         Deşi iubirea nu cere nimic, ea pretinde totul: „Nu-ţi cer nimic, dar dac-ar fi să-mi dai, / Un râu aprins din holdele polare, / Să-ngheţe timpul în frânturi de rai, / M-aş face ţărm cu chip de aşteptare. // De-ar fi să-mi dai oceanul tău de vise, / M-aş umple val pe unde-ameţitoare, / Sărutul vechi al nopţilor închise / Va fi pictat cu semene de-ntrebare. // Nu-ţi cer nimic, dar dacă-ar fi să-mi dai / Romanţe vechi pe fluvii infinite, / Voi adormi pe florile de mai / Şi-n vocea ta mă voi trezi, iubite.” (Nu-ţi cer nimic...)

         Expresii şi sintagme deosebite: „Gerul urcă scări de suflet şi se frânge-n idealuri”; „Purtăm o torţă-n suflet, când tu, când eu, şi-apoi / De-om întâlni suspansul, vom fi într-unul doi.” (Suntem la punctul zero); „Erai dirijor de greieri în pădurea de granit” (Ţi-aş fi fost etcetera).

         În raiul pe care şi l-au construit împreună, cei doi sunt unul pentru celălalt: „Tu fluture, eu pasăre de foc”.

         În „Muntele fără soţ” autoarea îşi mărturiseşte în metafore, iubirea şi dăruirea pentru cel de alături: „Scânteie-ţi sunt pe-un ropot de iubire / Cu spini regeşti şi-o amuletă-n frac; / În timpul tău, adun întru zidire / Păduri aprinse-n pragul unui veac. // Te ştiu culoare şi respir prin tine. / De câte ori ţi-am fost oglindă-n vis / Şi ţi-am pictat o mare-n valuri line / Cu porţi, din loc în loc, spre paradis! // Când rătăceam ameţitor de-albastru / Cu paşi de foc pe ochii înserării, / Îţi eram stea, dar şi tu-mi erai astru, / Şi străluceam egali, deasupra mării. // Port vraja ta la drum de primăvară, / Prin pieptul meu, azi trece-o ciocârlie, / Şi-n zborul ei se-aprinde-a mia oară, / Un câmp de maci pe-o oază de hârtie.”

         Iubirea îşi găseşte expresia şi împlinirea, în acest poem reuşit, numit: „Tu nesfârşire, eu floare-de-colţ”:  „Priveşte, iubite, se-ntind către soare, / Poteci împletite în falduri de sare, / Ne-aşteaptă să ducem iubirea pe creste, / S-o prindem degrabă în pagini celeste. // Cu tine, prin zare, eu voi să cutreier, / Să duci, peste umăr, şi-un cântec de greier. / Ascultă iubite, un cor de izvoare / Ne strigă pe note...Ce dulce chemare! // Iar codrul îmbracă veşminte de azi / Din ropot sălbatic şi murmur de brazi; / Ne plimbă în verde şi-n munţi fără soţ, / Tu nesfârşire, eu floare-de-colţ...”

         Găsindu-şi împlinirea în Sfânta Taină a Căsătoriei, iubirea mai responsabilă, mai conştientă de binefacerile sale: „Mă vezi cu ochi de rouă, ce poate fi mai sfânt / Decât să legi iubirea cu tainic legământ? / Am inventat în grabă un anotimp de dor, / E-a toamnei simfonie ce arde-ntr-un izvor. // Ne regăsim, ne pierdem, noi, muritori de rând, / Prin sensuri înrobite trec stările cântând: / Tu eşti pescar de mine, eu nufăr sunt de vânt / Şi înfloresc în tine din cer până-n pământ! // Pe bolta serii noastre curg litere-n izvoare, / Protagonişti de-ntinderi purtăm în noi cărare, / M-am colorat vitraliu, te port în zbor sihastru, / În anotimpul nostru îţi scriu un gând albastru” (Poveste de toamnă).

         De altfel, toamnei, poeta îi dedică mai multe poeme şi-i scrie chiar şi un „Răvaş pe toamnă”: „Îţi scriu, iubită toamnă, răvaş de bucurie; / Cu plecăciune, iată-ţi prind mâna aurie, / Am pus în plete frunze, fereastra ţi-e deschisă, / Revarsă ploi în mine, cu patima aprinsă! // Aştern fântâni de vise pe vara ce-a trecut, / Te strig uşor pe nume, eşti iarăşi început, / Prin codri-adânci şi tainici lumina-i reverie, / Sosesc în tine toamnă dar nu plătesc chirie! // Pe cerul amăgirii se înteţesc furtuni, / Te rog, mărită doamnă, prefă-le în minuni, / Dă-mi liniştea din ape şi zbor înalt de cânt, / Poarta cetăţii tale să-mi fie legământ. // Când valul vieţii-n pace îşi plânge ţărmul trist / Pune-mi pe chip cununa de rege optimist; / Şi dacă setea clipei va-ngenunchea-n lumină / Te rog mărită doamnă, dă-i suflet să revină! // Mă regăsesc în tine, în tine m-am născut, / Eşti un ocean de bine, feerie de-nceput, / Îţi cânt din zori în seară cu ochi de rogvaiv / Şi-n cercuri de lumină alerg definitiv.”

         Poezia Ginei Zaharia este stenică, e ca o adiere înmiresmată care vine de la florile de pe înălţimi. Sunt ninsori din mătasea crinului şi irisului delicat care-ţi aduc muntele mai aproape: „Şi mi-erai pod devreme şi parcă-mi tot spuneai / Că florile iubirii ne sunt zăpezi din rai...” (Ca o legendă albă).

         Şi dincolo de toate acestea, dincolo de poveştile de o secundă, rămâne chemarea Poeziei – regină peste timp şi spaţii, care va dăinui în eternitate.

CEZARINA ADAMESCU

24 Mai 2017

        

        

        

Călători prin tranșeele unei jumătăți de soare

Gina Zaharia face parte din plutonul poeților care atunci când scrie un vers naște gânduri și teama de a risipi aceste gânduri mai departe de următorul vers scris. Pare mai degrabă poeta ce epuizează puțina lumină din tablourile rembrandtiene, iscând dintr-un reflex interior, iluzia luminii, menită să fie întinsă (ca pe pânza pictorului) undeva departe de partea umbrită (având ca simbol: Luna) și partea strălucitoare (având ca simbol: Soarele). De departe o poetă feministă de o sensibilitate lirică uneori incandescentă (după unele critici); mai curând, face parte din categoria poeţilor care scrie o poezie anticonvenţională şi neo-suprarealistă la nivelul imaginarului, punând accente pe reconstituirea pseudo-epică a unor stări intime proiectate într-un tablou cotidian. Cu volumul recent: „Nomade” (Ed. Omega, 2016), forțele nemărturisite ale ființei sale iscoditoare de gânduri ne atrag (ca pe fluturele atins de lumină) în extazul său. Poezia ei, în mare parte meditativă, își are tranșeele împinse până la limita constructivismului pe acea presiune osmotică de convieţuire între concret şi abstract, iar poemele sale adăpostesc în spatele unei rostuiri simpliste, un neprevăzut al rostirii. Cu alte cuvinte: „noi temerari investesc în pragul nostru/fac o rotație completă și dispar/într-un ochi se deschid cele mai mari târguri” (vezi: nomade). Poeta, de la care „am învățat cum e să crestezi/inima ciocârliei”, ar vrea să-și țină în umbră (vezi: luna ca simbol) visele, într-o astfel de călătorie „în zona crepusculară”, numai că acestea, precum nisipul, i se pierd printre degete. Dar vă asigur că sunt degete care pipăie, prin vers, margini de lumi: „abia am deschis fereastra îmi tremurau mâinile/era oarbă și străină/la colțul orașului niște cosași se ceartă pe zilele fără soț/marea se adâncește cu mii de trepte/trena de azi îi este pânză are pasul drept și privirea spre cer/iar eu dorm Doamne/dorm cu vreascuri în gând” (necunoscut).
Faust, personajul titanului din Weimar, ne arăta cum „fiecăruia din naştere i-e dat/să zboare cu simţirea-n lung şi-n lat”. Că i-e dat poetului să nu păşească doar pe drumul cunoaşterii şi să nu se mişte numai în limitele raţiunii care i-a adus și decepţii şi să aspire către viaţa care sălăşluieşte atât înlăuntrul său cât şi în cele „cereşti limanuri”, asta înţelege și cititorul ei. „Poate ai călătorit în zona crepusculară” când „dinspre soare se auzeau carele” (spune autoarea), nu atât pentru a afla „toate scările/câteva aripi” ce i-au încredințat „secretul omului fără cetate”, cât curajul celui care avea să-i trimită - „luna să-mi mângâie chipul” printre acele „răzoare”, în care -, simte și cititorul cum „ne știam jucând volei cu luna”. Ne-am pune firesc întrebarea: ce căutăm noi pe „frontul” aflat la „un soare distanță”, în timp ce poeta doar întinde mâna sub acoperișul turnului unde „au crescut ierburile până la glezne” și „în podul palmei răsare luna”? Bulgărele de lumină al minţii („mă pierd în imagini”) nu-i la rându-i, tot un Eldorado al închipuirii noastre? Ce să căutăm noi prin acest labirint sfielnic al gândurilor sale, dacă dinspre soarele de unde se auzeau coborând carele, atunci când spune: „am adunat țărâna șoaptelor și am făcut streașină pentru ochiul/care separă/apa de soare”, nu-i decât tot o aură înstelată a gândului şi aplecarea poetei către visare/rostire? Încordarea fantastică la care ne supune imaginația seamănă cu împietrirea unui fulger cu rădăcinile până la cer. Trebuie să te fi risipit în bucăți pentru a-i conferi cititorului o mască a maturităţii decepţionate, deşi tabloul zugrăvit de poetă pătrunde în teritoriul suprarealist, la nivelul imaginarului, cu o notă de un optimism-glacial, iar poetei îi reuşesc construcţii, în plan ideatic, de mare efect: fulgerări ideatice surprinzătoare, o imagistică plină de vitalitate, o continuă mişcare a semnelor şi contururilor abia ghicite. Căci cine poate avea „toate cheile fără să le încurce?” – întrebare la răscrucea retoricii. Dar să înnodăm ploile în dansul lor sălbatic, cum sugerează poeta Gina Zaharia: „un cocor îmi înnoadă privirea de cer/parcă vine dintr-un război caută cuiburi de ceramică/poate mâine va pleca și el/am dereticat prin tot alaiul tăcerea cunoaște colțul cel mai bun/un roi de vorbe s-a agățat în plasă” (nu mă aleg cu nimic).
Multe minuni suprarealiste se întâmplă în poezia Ginei Zaharia. Uneori „plouă cu licurici fără număr” și „un munte cu frac de zăpadă stă în agonie”, iar „soarele își aflase în pieptul meu horn/să-mi vindece întunericul”. Ceva mai încolo dăm de ciocârlia care „pornește să cânte din tabloul cu spini”; „în mijlocul orașului o moară de vânt tușește” ; „se înnodau ploile în dansul nostru sălbatic”; „o pajură și-a făcut cuib pe raftul cu emoții” etc. Există și multă bucurie dorită a ne fi transmisă și nouă, în transfigurările imagistice ale poetei buzoience: „ascultă cresc copacii deodată/ce feerie pe marginea stâncilor acolo e țara cu ferestrele în drum/prin ea trec sensuri cochete/un fel de târg al leagănelor uriașe/răsucite în jar” (nopți gemene). Odată cu lumea ce tinde dinspre poezie spre el, ca înspre centrul ei, cititorul va aluneca, cu certitudine, dinspre concretul lumii imediate spre poveste, ca element al rezistenţei în această lume prin care bate „norocul” precum o haină pe care urmează doar s-o punem în spate și „am putea atinge cotul cerului”.
Cartea îşi aşteaptă în continuare criticul care să-i descifreze pe mai departe „dispariția aceea miraculoasă la vremea cinei și fixarea/unui punct pe cer/de care să ne agățăm somnul”, (din „mă privești când dorm pe semilună”), pentru că e aici, în această frumoasă carte de poezie, şi pariul autoarei cu poezia: „îmi place să cred că din copacul de ieri mi-ai dăruit o fereastră/și două privighetori” din bietul unui înalt de gând care așteaptă vestea „spre cel mai bun/ translator/să se vindece de enigme”.
Dar, putem noi, oare, a răspunde, privind în „oglinzile în care apusul și răsăritul se desfată”, la întrebarea ce presupune un dans de umbre ce constituie o lume: „Cine poate avea toate cheile fără să le încurce?” Fie și numai gândindu-te la aceasta, câtă fericire în a visa, ce libertate a rostirii, cât spațiu se poate da poeziei când călătorești, odată cu poezia Ginei Zaharia, prin tranșeele unei jumătăți de soare!
Tudor Cicu

GINA ZAHARIA - metafora abstractului

GINA ZAHARIA -  metafora abstractului  

Volumul de poezie Talazuri al Ginei Zaharia, Editura Art Creativ, București, 2016, a luat recent un premiu la Festivalul “Vasile Voiculescu” de la Buzau și nu este primul premiu adjudecat de scriitoare. Binecunoscută în mediul literar on line, Gina Zaharia s-a remarcat de ani buni printr-un stil liric original, debutul facându-și-l de peste 20 de ani în slujba sa de suflet, cea literară. Scrie romane polițiste apreciate dar și poezie. M-am oprit la poezia sa, remarcând un lucru rar azi, folosit doar ca teorie literară și material didactic și anume, metafora.  

 Dacă ar fi să analizăm versul Ginei conform definiției generale a metaforei  

 = (gr. metaphora=transport, transfer) este o figură de stil prin care semnificația obișnuită a unui cuvânt sau a unei expresii este înlocuită cu o altă semnificație, pe baza unei comparații subînțelese. Prin generalizare, se poate spune că limbajul figurat este metaforic, am pierde farmecul versului căci poeta nu construiește metafore teoretice, ea nu transferă o noțiune abstractă în planul concret printr-o comparație prescurtată, ci inversează procedura metaforizării. De pildă:  

 “maria purta rochie senină și un coș în care-și ducea creioanele  

 mai aproape de adevăr”- maria  

 Maria nu are termen de comparație și nu este asemuită cu altceva, nu i se transferă o calitate anume, ci este ea, maria concretă, care își ține creioanele adevărului într-un coș.  

 Astfel termenii metaforei se inversează de la semnificație la concret. Pe fondul unui eros uneori inocent, alteori idilic, versul își continua perpetua metaforă, inventiv, irepetabil, într-un joc de nuanțe abstracte și onirice…  

 “ghidul e concediat ne copia stările curios dacă potcovarul  

 mai locuiește în călătoria noastră  

 chiar așa  

 în brațele tale osânda e artă”- dragostea de duminică  

 Și titlurile curg metaforic: în ochii păsărilor de iarbă, perdelele soarelui, pe sub felinare trec nopți cu rochii frumoase, sângele nostru în toți macii, regate înmărmurite, vioară criptată, albastru-diez.  

 Dacă aș folosi o comparație stilistică pentru versul Ginei Zaharia, aș încadra-o alături de Picasso în pictură, pentru că și poezia sa, precum pânzele maestrului, rupe convenții, rupe încadrări contemporane ale postmodernismului și post postmodernismului actual și îi urmărește viața scriitoarei într-o viziune abstractă, aproape de cubism liric. La fel ca în pânzele lui Picasso, varietatea și redarea tridimensională a stărilor lirice, a poveștii sale lirice, se desfășoară relevând mai mult realitatea interioară a poetei.  

 “știu  

 vă tulbur nopțile cu strigătul meu  

 uneori fur drumuri străine  

 le urc pe umeri niciunul nu are parfumul lui  

 simt liniștea  

 ca o săgeată într-o lojă de circ”- dar parcă nu era el  

 Astfel, metafora Ginei Zaharia transformă stilistica versului într-un fluid subînțeles, potrivindu-i-se și definiția lui Blaga: că "în geneza metaforei trebuie să vedem o izbucnire a specificului uman în toată amploarea sa - Geneza metaforei şi sensul culturii).  

 Cu imaginație complexă, picturală în mișcare, Gina Zaharia scrie abstract, oniric, completându-și jubilațiile interioare cu vectori metafizici, care spre finalul poemelor iau curbele înțelepciunii cu plasticitate intelectuală. Așa se întâmplă la citirea unei frumoase poezii pe care o să o redau integral întru ilustrarea afirmațiilor.  

 risc de culori  

 ar însemna să te caut într-o stridie printre morile oceanului  

 să te compun din arii neterminate  

 poate chiar să fac scufundări spre apa lunii  

 din când în când  

 să-ți așez gulerul pentru a te privi în ochi  

 până la dedublare  

 dacă ar fi să fac jocul pictorilor aș întinde o pânză  

 cu risc de culori  

 poate ne-ar fixa un punct ceva mai ingenios  

 apoi ți-ar ascunde chipul  

 într-un labirint înrămat  

 dar nu  

 am răsădit cândva niște sâmburi cu păsări  

 semnul de carte se schimbă pe măsură ce descoperim  

 că uneori închisorile aduc revelații  

 iar dansul luxuriant poate fi deasupra stărilor boreale  

 ori într-un ghem de nimic  

 O doamnă Picasso în poezie, demnă de marile picturi poetic abstracte: Gina Zaharia. 

 Cristina Ștefan, oct 2016  

Cronică Dumitru Ion Dincă - ”Și parca mirosea a veșnicie”

”Și parca mirosea a veșnicie”

Prezență discretă, o ființă diafană, de un bun simț rar întîlnit, în fond trăsături care definesc personalitatea omului și scriitorului, Gina Zaharia precizează pe copertele cărților recent apărute „Nomade” și „La est de tine” cuvântul poezii.

De regulă autorii  sunt  seduși de termenul de poeme, alții de elegii, așa cum a făcut-o în decembrie 1883 Maiorescu cu primul volum al lui Eminescu, pe care-l intitulează chiar „Poezii” și care pentru toți aspiranții la nemurire ar trebui să constituie un reper fundamental.

Într-o primă etapă, pentru că vorbim despre „Nomade”, povara cuvântului e înrobitoare, instincual, poeta nemaisuportând acumulările dintr-o serie de trăiri care-i aparțin numai ei, și decupează parcă segmente dintr-o realitate aproape devoratoare: „dintr-o dată sosiseră cocorii/ în romburi de gală/ aveau voci din firele dragostei/ unele mai îndrăznețe/ altele coborâte din picturi emotive/ m-au înlănțuit pe loc/ am aflat/ cântecul temnițelor e o invenție a fericirii... („prin jocuri cardinale”) sau... ”știi semnul acela șerpuit din mijlocul pădurii/ tăietorii de lemne au crezut că pot face din el cea mai bună/ vioară/ de copacul misterios nici vorbă...” („prețul unui veac fără tine”).

            Poemele curg într-o simetrie proprie trăirilor sale încât „bietul actor e nevoit să improvizeze rolul scenariului, violonistul încurcă ariile, astfel că poeta se regăsește cu brațul plin de săgeți ca să poată evada cu iubitul din toate grotele”.

            Mi se pare a fi „Nomade”, dacă nu greșesc cumva, o continuare a „Talazurilor”, precedenta carte de poezie în care eroina se aseamănă cu acel Ulise la întoarcerea lui din cruciada la care l-au proviocat semenii, dând o altă perspectivă, universul poetic căpătând proporțiile unui decor cunoscut parcă, datorită utilizării simbolurilor care nu sunt altceva decât elemente de rutină cotidiană.

            Cealaltă față a medaliei e cuceritoare prin capacitatea poetei de a reda imagini aproape obișnuite aș zice, dar cu o forță de sugestie seducătoare, cum numai la Ana Blandiana am mai întâlnit: („Știu puritatea nu rodește/ Fecioarele nu nasc copii/ E marea lege a maculării/ Tributul pentru a trăi” – „Călcâiul vulnerabil”) sau la Ileana Mălăncioiu, în prima ei carte ”Pasărea tăiată” și apoi în „Către Ieronim”. Iată numai două strofe din poezia „Dor” a Ginei Zaharia care sugerează afinitatea ei cu poetele amintite:

„Îi stralucea, la piept, un soare mut,

Și-avea, de-acum, lumină și durere,

Apoi s-a îndreptat spre-un țărm de lut.

Curgeau, din cer, și mir și mângâiere.

Dar am rămas, în gol, cu mâna-ntinsă,

De nicăieri, s-a arătat un nor.

Înger iubit, îți las poarta deschisa,

Poate-ți va fi, la noapte, iarăși dor!”

De altfel maestrul Daniel Cristea-Enache a asesizat esențialul în textul de pe coperta a IV- a, mai eles că interviurile sale cu marea poetă Ileana Mălăncioiu reunite într-o carte, zguduie încă numai acele conștiințe pentru care arta e miracol și spaime.

DUMITRU ION DINCĂ 

Cronică de Lucian Mănăilescu - Talazuri

TALAZURI

(Editura Art Creativ, 2016)

Despre autoarea volumului „Talazuri” (Editura „Art Creativ”, Bucureşti - 2016) Daniel Cristea Enache nota, recent: „Gina Zaharia scrie o poezie sentimentală şi în acelaşi timp meditativă, în care lumea este redusă la câteva elemente simbolice, iar viaţa - la o sumă de experimente care trebuie transfigurate. Toate cele au nevoie de o semnificaţie, iar poeta este pregătită să le-o confere.” (Daniel Cristea Enache).

Criticul sesizează simplitatea (complicată!) a poeziei scrise de Gina Zaharia, care îşi are originile într-o „antichitate” a sentimentelor.   La fel cum epoca de aur (cea antică, nu cea... de „tristă amintire”) „recreează” lumea din patru elemente primordiale (focul, pământul, aerul şi apa), poeta  face un recurs la memoria transcedentală, invocând: iubirea (focul), locurile din vis ale copilăriei (pământul), starea de transparenţă a existenţei (aerul) şi trecerea inexorabilă a izvoarelor timpului, care se varsă în Styx (apa).

„... cer aer/ primesc foc şi grote necunoscute/ e bine şi aşa/ avem un colţ de lume” – spune poeta.

O asemenea „regresie” in illo tempore  structurează un spaţiu şi un timp purificate prin iubire: „parcă te cunosc/ părul tău miroase a cântec de dragoste/ cu siguranţă te-am iubit cândva simt ceva dogoare în piept// atunci mi-ai zis Maria” (Maria);  „vindecătoare e dragostea de duminică/ mă îmbraci în busuioc de mâine/ dublele hollywoodiene s-au îmbolnăvit ne privesc pe furiş/ prin sângele meu trec porumbei şi alte minuni/ ştii/ în tine e a doua mea viaţă” (dragostea de duminică).

În această Arcadie, Gina Zaharia reuşeşte să fie simplă şi egală cu sine, înnoptând într-o aşteptare simfonică: „să construim o legendă niciodată învechită niciodată oarbă/ poate uşor aplecată/ spre admiratorii stângaci/ noaptea o vom aşeza pe treptele unde se odihnesc nimfele/ câteodată vom trage perdelele soarelui/ cât să încapă/ puternică şi adevărată dragostea” (Perdelele soarelui).

În fond, pare să spună poeta, iubirea e mai curând retrăire a visului decât realitate; dincolo de cuvinte se întrevăd: „poieni cu magnolii şi tigri/ şi alte minuni/ şi piramida în flăcări/ despre care de mult n-a mai amintit nimeni...” (descântec de platină) , iubitul fiind „necunoscutul” care „de pe munte strigă un nume” (oceane fardate). Căutarea – atracţia şi respingerea permanentă dintre „Yin” şi Yang” – dinamizează spaţiul convenţiilor declarative, viscoplindu-l cu dulci îndoieli şi incertitudini:  „ştiu/ ai dormit somnul meu/ nu te-ai odihnit niciodată îndeajuns” (silabe întemniţate); „privirea ta ucide în somn” (descurcă-te); „poate vei uita cerul pe pământ/ aşa mi-am imaginat” (podul dintre plecări);  „vulcanii cântă la pian cu inima ta” (sângele nostru în toţi macii); „odată m-ai zidit într-o fântână/ uite aici coboară spiriduşii pe frânghii/ locul lor de joacă/ e tunelul din inimile noastre// Felinarele (...) ne amintesc de ploaia aceea nebună/ în care ne-am ascuns să răsădim/ un trandafir de nisip” (trandafir de nisip).

După părerea noastră explorarea acestui spaţiu liric este una din perspectivele benefice ale poeziei scrise de Gina Zaharia, în măsura în care poeta reuşeşte să se detaşeze de un postmodernism aglomerat şi, aparent, spectacular.

În altă ordine a sentimentelor copilăria, chiar dacă mai mult sugerată acum, faţă de o perioadă anterioară, continuă să alimenteze izvoarele limpezi ale  hoinărelii de sine, improvizând nostalgii şi miracole: „La fereastră cântau ierburi cât toate speranţele mele/ într-o noapte le-am cosit/ până spre dimineaţă au crescut de două ori mai mari/ aveau o carte cu greieri i-am auzit repetând sub pământ” (vară de ocazie); sau:  „... uneori semăna maci în tablouri numai de ea înţelese/ ori deschidea grote în care să pătrundă soarele” (Maria).

Este un „atunci” în care „miroase a iarnă a busuioc a cozonacul mamei de paşte/ pădurea alintă lupi nebuni” (iarbă amară). Şi numai aparent lumea aceea pare iremediabil pierdută, pentru că, mărturiseşte autoarea: „am să îmbătrânesc în vechea ta haină/ ce dacă are mânecile largi/ pe acolo vor coborâ piticii acrobaţi cu trofeul în spate” (povară dulce).

Metafizica acestei poezii, centrată pe icoana mamei, înalţă uneori catedrale în care „Există ziduri impenetrabile între artă şi Dumnezeu” , dincolo de care: „în fiecare stea cineva ţinea un discurs/ nu înţelegeam nimic/ cred că nu era pentru mine/ adormisem în braţele tale înainte de naştere/ (...) acum coboară spre mare/ mă voi boteza odată cu tine” (pe drumul liliacului).

Foşnetul de valuri al timpului, venind de foarte departe, închid cercul existenţial, sau – mai curând – îl nemărginesc: „din oasele nopţii ies şerpi fosforescenţi” şi „singurul drumeţ care nu s-a oprit a fost încătuşat de lumină/ era duminică”  (adagio schiop).

Universul cuvintelor Ginei Zaharia este, indiscutabil, unul aglomerat şi contondent, un fel de tentativă de evadare dincolo de înţelesul DEX-ului, justificată, în parte, de ceea ce scria, într-un eseu, regretatul profesor Petre Ursache:  „Există o vedere a nevăzutelor, un auz al neauzitelor sau un gust, un pipăit suprafireşti” . În starea „suprafirescului” liric se poate auzi cu văzul („părul tău miroare a cântec de dragoste); se poate vedea cu orbirea  („aştepta să adoarmă ultimul grănicer/ să-şi aleagă hotarele pe care va merge desculţă/ printre sânziene/ să fotografieze odată cu orbii toate minunile neîntâmplate/ până în ziua a treia/ să-i fure lutierului un acord/ pentru seceta de lângă ocean” - în ochii păsărilor de iarbă), sau se poate  colora cu auzul: „lupii înhămaţi la poeme au urletul roşu”

Vom concluziona citând câteva versuri-metaforă, sugestive pentru potenţialul liric al poetei:  „iarna e caruselul meu preferat” (umbrelă pentru insomnie); „gioconda a scrijelit cu privirea toţi pereţii” (albastru diez); „palmele îi miroseau a trandafiri/ şi a sânge răsăritean” (zile îndrăgostite); „o căprioară murise în ochii vânătorului”; „necunoscuta de la miazănoapte/ dansează/ pe o pojghiţă de lumină dincolo de ţărmuri/ ştie că în piruete stau talazurile/ ca nişte lupi de mare curioşi/ să adulmece soarele” (talazuri); privirea ta ucide în somn” (descurcă-te); „nopţile pe care le-am rostogolit de la mine la tine/ ca un alt rai” (de la mine la tine); „o femeie plimba zăpezile prin arşiţă”; (am schimbat religia de dragul tău),  „Te-am zărit aşezând soarele mai la dreapta/ îl pregăteai pentru toamnă/ nu-i de mirare că-l îmbeţi cu vorbe înţelepte/ cel mai bun vin e din podgoriile tale ai umplut golgota cu ele/ un tablou care e sigur că va trona/ în marile galerii” (atlasul cu iluzii).

Lucian Mănăilescu