în haina ploilor

m-am ridicat pe vârfuri

şi am privit pe fereastra dinspre lacuri,

eram amândoi pe un bulgăre de sare

cu inimă de pasăre,

pe umerii goi

o eşarfă din frunze de stejar

ne legăna gândurile.

gustam din florile câmpului

şi-mi spuneai cât de străină sunt

în haina ploilor,

împărţeam pe din două

culorile tari

şi învăţam poeme despre rădăcini şi cer.

paharul din care sorbeam liniştea

se adâncea în secretul râului

din muguri de suflet,

şi se făcea dimineaţă

în privirile mele

şi-n toamnă de credinţă mă-mbrăcai.

doar vântul mai pierdea câte-o filă

adormindu-mi visele...

“Antares! Antares!”

şi iată,

te-am aflat în pagina zilei de astăzi,

mergeai printre gânduri

şi-mi oglindeai inima

într-un cântec.

“Antares! Antares!”

mă strigai până la cer.

alergam printre valuri adânci

şi învăţam regăsirea.

m-ai imaginat îmbrăcată în busuioc de câmp

traversând râul în care te-am lăsat

să-ţi duci cântecul,

din valuri zburau porumbei

şi duminici,

pe şoaptele timpului se lăsase liniştea,

în ploi albastre

curgea senin pe stânci

şi murmur în trepte.

ai întins braţele

să-mi cuprinzi numele de împrumut,

“Antares! Antares!” m-ai chemat iarăşi

surâzând a lumină.

de-atunci port nume de aşteptare

cu silabe în rădăcinile altor veri,

îl scriu pe pereţii serilor

şi-n arbori îndepărtaţi,

uneori îl ascund în cenuşa

aceloraşi pagini,

alteori îl frământ rod

în pământuri aride...

iederă pe pânză de păianjen

m-am definit iederă

să ating zidul dintre ploi,

am conturat tăcerea

cu privirea unei zile bune

și m-am ascuns în sertarul

gândurilor de catifea.

între timp seara îmbrăcase cămașa lunii

și-mi înfășurase lacrima

în flori de colț...

aveam în palme un țărm

în care răsădisem cântece

și un ecou ridicat pe templul

zeilor ce-au crezut în mine.

în rest, șanțuri de dor

în care zborul își va fi strâns aripile.

cândva voi fi pom cu fructe sălbatice, mi-am zis,

le voi mângâia sosirile

în veșmântul meu

și le voi învăța tropotul inimii...

și zidul m-a recunoscut iederă

pe pânză de păianjen...

fata din poveste

şi dacă azi te-am înşelat

cu mine cea de ieri,

e pentru că nu am plecat

din tine nicăieri,

şi dacă malul drept al meu

s-a rupt în albă zare,

e că o stea din cerul tău

a înflorit în mare,

şi dac-am pribegit nătâng

pe norii cu furtună,

e pentru că doream să plâng

ferice-n vreme bună,

şi dac-am adunat în şoapte

fărâme de niciunde,

e pentru că în flori de noapte

m-ai transformat în unde,

şi dacă mâine fi-voi azi

în zidul dimineţii,

e pentru că în mine arzi

tu, călător al vieţii,

şi dacă raze de lumină

vor fi trecut de mine,

e pentru ziua ce-o să vină

cu azi pierdut în mâine,

şi dac-am scris aceste rânduri

cu litere de val,

e că sunt vocea din adâncuri

ce ţi-o ofer în dar,

şi dacă umerii mei goi

sunt nuferi fără veste,

e pentru că în ochii tăi

stă fata din poveste...

Albastru de Alfa şi Omega

sunt pas în dansul simplu la început de val,

răsunet de liane se pregătesc de bal

de veghe-ţi stau alături, pe aura de semne

în vis cu nemurirea pornesc cu tălpi de vreme.

te ştiu în stâncă vie, cinezi cu flori albastre

voi locui în tine, aşa stă scris în astre

tu mă primeşti legendă, eu vin fuior de clipă

mă sorbi în rătăcire, ţi-e frică de risipă.

pe-o vară de cuvinte, pe-o oază de feerie

stă marea colorată în colţ de-mpărăţie

tăcuţi ne înţelegem, ciocnim o cupă fină

nectar de clipe sfinte furate din lumină.

mă prinzi în braţul clipei, pe ochi am infinitul

în Alfa şi Omega vrem că schimbăm sfârşitul,

am inventat în grabă un anotimp de fier

al cincilea terestru şi primul de pe cer.

ne regăsim, ne pierdem, noi muritori de rând

în anotimpul nostru vin stările cântând

tu eşti pescar de mine, eu nufăr de niciunde

şi înfloresc în tine dorind a te pătrunde

pe bolta serii noastre curg litere-n izvoare

protagonişti de-ntinderi purtăm în noi cărare,

m-am colorat vitraliu, te port cu gând sihastru,

în anotimpul nostru azi vom dansa albastru….

Un strop de veac

În vobe seci s-a-ncătuşat

Un As de alb însingurat,

Şi ghemut în sfori de vânt

Şi-ascultă stelele arzând.

Din valea cu fântâni senine

Şi-a adunat tăceri divine,

Iar printre rădăcini de leac

Zări trecând un strop de veac.

L-a-ntâmpinat c-o întrebare:

De ce pe umeri poart-o mare

Cu petece de smoală-n maluri

Şi-amurguri rătăcite-n valuri?

Din scoarţa timpului, un glas,

Rupea cărări far’ de popas

Şi le-nnoda în gări rămase

Din anotimpuri de mătase.

……………

O clipă rătăcită-mi spune

Povestea sa fără de nume.

O şterg de praf şi o ascult;

Ce vis de fier, ce cântec mut!

şi mă regăsesc sevă…

îngenunchez în privirea ta, codrule,

n-am fost la gala sufletului tău,

eram de veghe într-un vis

la un dor distanţă de tine.

mi-au povestit stelele

că-n fiecare foşnet se deschide o fereastră

şi-un început,

că-n ochiul tău porţi dorinţa

aceluiaşi răsărit

înfăşurat în culoarea cerului.

taina ta hrăneşte adâncurile

şi multe poteci sculptate în linişte,

ruguri de gând străjuiesc

în zborul păsărilor venite să-ţi cânte

trilul cu care au învins singurătatea.

……………

îngenunchez în rădăcinile tale, codrule,

şi mă regăsesc sevă…

mă închin în alb şi albastru…

de ce suspini pe umărul meu primăvară,

nu mai ştiu să-ţi înţeleg culorile

şi nici să-ţi şterg petalele toate,

s-a înserat şi te confund cu visul sălbatic

rupt din cascade neizvorâte,

ce bun să mai deschid fereastra

în care ai surâs cândva,

când furtuna ţi-a smuls rădăcinile

şi te-a agăţat de stâncile adevărate

dincolo de ramurile mele?

mă închin în alb şi albastru

să-ţi culeg respiraţia

şi să te strâng în mine,

poate cândva îmi vei înflori numele

în deşert….

surâs cu iz de flori

Să-mi aduci în palme marea

Şi să mi-o aşezi pe chip

Iar de strigă depărtarea

Să-mi scrii visul pe nisip.

Să-mi faci pat din valuri calde

Şi să-mi cânţi un cântec vechi,

Să uiţi zborul în smaralde

Împărţite în perechi.

Să-mi ascunzi somnul în tine

Lâng-un calendar de flori,

Să-mi zideşti din valuri line

Un altar de sărbători.

Şi să ştii că-s ţărmul care

A-mpărţit marea-n culori,

Şi-a ascuns în fiecare

Un surâs cu iz de flori.

pas de dor

vin pe drumul cu multe fântâni, 

aşteaptă-mă la fereastra lui mai

şi aşterne-mi masa din faguri de gând,

sunt mai flămândă decât călătorul fără identitate

îngenuncheat în ruga duminicilor,

învaţă-mă să descopăr zborul ciocârliei

şi să-l îmbrac în fiinţa mea,

îţi voi mărturisi un secret

despre completarea sinelui

şi despre mersul pe diagonala inimii

spre răsărit…

de voi adormi pe surâsul tău

dă fiecărei respiraţii un sens

şi aşează-mi visul pe drumul cu multe fântâni,

mă voi regăsi în privirea cerului

şi voi fi pas de dor…

parcă era luni sau… iunie

când s-a topit sunetul violet

pe insula cu ierburi dulci

unde poemul răspunde la salutul

frunzelor de smarald,

parcă era luni sau… iunie.

zborul mult prea fin se confunda

cu turnul de deasupra valurilor

în care tocmai se instala pulsul dimineţilor,

cu golful fără chei

şi cu o singură pagină principală…

când s-a format relieful stărilor

vorbeam cu pictorii despre suflete

răspândite-n peneluri,

n-am realizat că din prea mult roşu

a luat foc albul

din albumul plin cu simboluri….

poate pentru că era luni sau… iunie…

Stăpână şi străină…

Stăpână salcie îmi spune,

De-ai adunat în ochii tăi

Toţi nuferii pictaţi pe lume,

Oare azi ce-ai făcut cu ei?

Mi-ai dat cândva şi mie unul,

L-am aşezat pe infinit,

I-am pus un nume cum niciunul

N-a fost atât de mult iubit!

E-adevărat că într-o noapte

A vrut să vină să mi-l ia

O stea ce dănţuia în şoapte

Chiar peste-mpărăţia ta?

Tu frământai tăceri cu sete,

Privirile-ţi urcau spre cer

Iar steau-avea ca să îmbete

Tot universul de mister.

Eram plecată-n miazănoapte,

Aveam o cină de trecut,

Prea bună salcie, se poate

Să spui că nu m-ai cunoscut?

În tine-am pus nectar şi miere,

Din scorburi mi-am făcut brăţări,

Le-am prins în suflet cu plăcere

De ce îmi ceri şi alte dări?

Tu ştii c-am stat în sfori legată

Tot căutând în gând ceva?

Speram să plece steaua-ndată

Dar tot mai sus ea strălucea…

Nmic sub soare nu e sigur,

Mi-am zis, cu gândul în ecou,

Dar deodat-un nufăr singur

Se arătă pe chipul meu.

Avea în ochi o zi senină

Iar albul plin de-nţepături,

Străină salcie, porţi vină

C-am ciugulit fărâmături…

Dar ştii, pe nufărul din mine

Stă scris cu litere de jar:

Nu vei găsi între ruine

Lumina din al vieţii far!